Nu-mi spune YEN! (cronică de teatru)

sursa foto facebook.com

sursa foto facebook.com

Fiecare întrebare își are propriul substrat şi înţeles, dar celula societății o reprezintă familia. Disfuncționalitățile generează probleme interioare şi exterioare. Societatea modernă a degenerat, distrugând legăturile interpersonale, devalorizând mijoacele de comunicare.

Teatrul Anton Pann din Rm Vâlcea ne-a obișnuit cu autori contemporani, cu inovații scenice şi concepții moderniste de punere în scenă. Într-o atmosferă stearpă, piesa Yen de Anna Jordan, în regia lui Adrian Roman abundă în păcatele moderne, cum ar spune cei cu idei conservatoare: alcoolul, jocurile video violente, producțiile XXX, lipsa de afectivitate, abandonul școlar,  limbajul trivial, doi frați – BOBBIE (interpretat de Andrei Brădean) de 13 ani, cu afecțiuni medicale și GRASU (Andrei Cătălin) de 16 ani, își petrec, aproape abandonați, viața cotidiană, împreună cu animalul de companie – câinele TALIBAN, într-un apartament sărăcăcios. Violenţa fizică și verbală, coroborate cu alcoolul, îi transformă pe cei doi tineri în frustrați, având un univers limitat, obscen, sumbru şi agresiv.

Decorul sărăcăcios: o canapea, un fotoliu, o consolă de jocuri şi un covor aruncă o lumină clară peste spaţiul închistat al celor două personaje masculine. Fereastra este o legătură a celor doi cu viaţa exterioară: gazonul unde mama zace căzută şi vecina de care Grasu s-a amorezat şi, de asemenea, un spaţiu prin care trece dragostea, dar care poate fi opacizat prin draperia ce le limitează orizontul. Limbajul scenic presărat de cuvintele triviale – am putea spune la modă printre tinerii de azi – năuceşte publicul prin simplitate.

Grija şi apropierea maternă aproape lipsește, manifestându-se în rarele perioade de luciditate a celei ce le-a dat viață: MAGGIE (interpretată de Andrada Fuscaş).  Grasu își trăiește prima dragoste, JENNIFER (Maria Simona Arsu), alintată YEN, moment în care se activează sistemul de autoconservare, de protecție faţă de sentimentul pe care nu îl cunoscuse până atunci – iubirea, dar și prima dezamăgire. Acest proces provoacă o ruptură, deschizând calea violenţei atât faţă de bietul animal ce locuia într-o altă cameră, cât și faţă de cei din jur, influenţându-l şi pe mezin.  Fratele mai mic, BOBBIE, ajunge într-o instituție specială a statului, acolo unde nu mai reprezintă un pericol pentru cei din jur. Mama își trăiește propria căință şi abandonând vechiul stil de viață, se salvează în acest fel.

Yen de Anna Jordan, în regia lui Adrian Roman este o piesa de teatru unde modernitatea ne prezintă adevărul crud, golul lăsat în jurul nostru de propriile drame și durerile provocate celorlalţi prin atitudinea iresponsabilă a adulţilor.

Regizorul este vinovatul principal pentru aplauzele de la finalul piesei. Genialitatea interpretării scenice a actorilor Andrei Brădean, Andrei Cătălin, Maria Simona Arsu şi Andrada Fuscaş își are originea în experiențele acumulate, un avantaj fiind şi tinereţea, ceea ce accentuează trăirile personajelor.  Aşezarea scenică duce la extrem interpretarea actoricească, vlăguindu-i de energie, dar actorii reuşesc să descopere noi zăcăminte de forţă interioară. Piesa Yen în regia lui Adrian Roman dă senzaţia de maraton, de luptă continuă. Am descoperit la tânăra echipă aleasă cu inspiraţie de regizor, poftă de viaţă inepuizabilă, mult talent şi o deschidere faţă de public. Există o armonie între scenă şi auditoriu, o legătură permanentă ce atrage tinerii către teatru, către artă.

Deşi am observat emoțiile fiecăruia,  normale pentru o avanpremieră,  toate au dispărut la final, când publicul i-a desfătat cu aplauze îndelungi, risipindu-le încordarea acumulată. Piesa abundă în umor negru și limbaj verbal şi nonverbal. O analiză atentă a mimicii actorilor mi-a dat senzația de personal, de familiar, de omogenizare cu personajele.

Finalul piesei ne aduce liniștea interioară, acea senzație de așezare a tuturor lucrurilor. Cei doi tineri JENNIFER (Maria Simona Arsu) şi GRASU (Andrei Cătălin) își trăiesc, totuşi, iubirea împărtășită. Această stare de liniște contrastează cu agitația de pe tot parcursul piesei, remarcând un fel de ruptură necesară de trecut ce deschide personajelor calea către viitor.

Yen este o piesă interzisă persoanelor sub 16 ani, în care regizorul și autorul nu ne menajează,  prezentându-ne și altă faţă a occidentului, a lumii decadente. În cele aproape 2 ore și ceva nu am avut senzația de plictiseală sau de oboseala. Piesa mulțumește pe toată lumea provocând relaxare, transmiţând o liniște interioară de care toţi avem nevoie. Efectele sonore şi luminoase, ce pigmentează piesa Yen, sunt gândite cu profesionalism.

Teatrul Anton Pann păstrează o conexiune permanentă cu viaţa actuală, cu lumea în care trăim, iubim, muncim şi creăm.

© Dragoş G. CĂLINESCU 2017

Material publicat în:

http://www.culturaarsmundi.ro/wp-content/uploads/2017/06/Cultura-Valceana-iunie2017-315-x400_pt-net.pdf

Advertisements

6 thoughts on “Nu-mi spune YEN! (cronică de teatru)

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s