„A doua natură” prin Silviu Gongonea

SURSA FOTO GOOGLE.RO

Părtaş la o anumită intimitate, am ales să ard câteva miliarde de neuroni pentru a căuta, a înţelege şi a mă conecta la emoţiile subcutanate ale poetului Silviu Gongonea. Efortul făcut tinde să dea un verdict, acela că merită cu prisosinţă alegerea făcută, volumul de poezii reuşind să-mi atingă cortexul nervos căruia Silviu Gongonea i-a destinat o A doua natură. Atunci când citesc, sentinţa poate emite concluzii ce trebuie rumegate, fiind necesară o sedimentare a înţelesurilor eliberate de autor sau pur şi simplu intuiţia hotărăşte, cu puţine şanse de iluzoriu, particularităţile încrederii depline descoperite în material.

Sunt sigur că lanţurile experienţelor personale se vor topi înaintea ochilor lovind fluxul sanguin pentru a ne resuscita emoţiile aflate într-o amorţeală cronică datorată unei poluări generalizate. Cartea A doua natură generează dorinţe, lovind în părerile blocate pe banda rulantă a trăirilor umane fără culoare, asemeni unui burghiu ce pătrunde calota profană care ne înconjoară.

Recunoașterea existenței Sunt un sudic ce se îndoieşte de sine (Existența poetului), încă de la început îl transformă pe Silviu Gongonea într-un impetuos al cuvântului natural şi plăcut gândurilor ce caută sensuri vii, fără o graniţă precisă şi limitativă a propriilor convingeri, eliberate din celulele umede şi mirositoare ale cotidianului pe alocuri ambiguu şi îmbâcsit. Un nou răsărit amestecat printre coperţile cărţii A doua natură, apărută la Editura Aius – 2017 în Colecţia Poezii, îşi caută originile amuţite sub greutatea timpului îndemnând poetul să lovească gândurile sinucigaşe ale unui posibil eşec, ale unui zid imaginar crescut nu din întâmplare, ci din necesitatea câştigării existenţei zilnice, cu o forţă aflată într-o comă indusă folosindu-se de o injecţie letală. (Promisiune).

Propria îndoctrinare aduce atât creştere cât şi descreştere, dacă nu este controlată printr-o cenzură autoimpusă, departe de părerea actuală a unei majorităţi prea fudule să-şi recunoască absenţa inteligenţei ascunzând cu o îndârjire schizofrenică un protectorat meticulos şi macabru: laţul de care nu poţi scăpa/ decât după ce ţi-a retezat gâtul (A doua natură).

Porţile aparent deschise nu mai constituie o sită, cenzura fiind de tristă amintire, dar necesară într-o lume informatizată şi sugrumată de balast informaţional şi imagologic de care cu greu ne putem desprinde fie şi pentru perioade scurte. Bălăceala generalizată este folosită pentru propriul interes, dincolo de ceea ce înseamnă adevăratele valori şi sensuri ale existenţei şi dezvoltării umane: Mărturisesc/ că nu mai cred în nimic/ decât în ceea ce simt/ şi trăiesc pe deplin ( La finele anului).

Fără să-mi dau seama, am pătruns dincolo de primele file Pe coama casei,/ în somnul păsărilor,/ cocoşul de tablă face de pază.(Cocoşul de tablă) modificăndu-mi ritmul pulsului, când l-aş fi lăsat o clipă pe Dumnezeu/ să trăiască în mine (Sufragerie), fără a mă putea răzvrăti sau elibera din mrejele noii ordini ce s-a instaurat în preajma mea. La biroul de lucru las să cadă pagină după pagină într-o încăierare generală înainte de ar amuţi într-un bloc de piatră (Happy-end) de care cu nonşalanţa caracteristică nu reuşesc să mă reneg de ceea ce citesc. Atunci când mă regăsesc, pătrund cu bocancii de serviciu, în pas vioi, în ringul imaginar al frazelor enumerate.

Afirm că, deschizând sensul unei noi poezii foiesc o nouă pagină din care: Atât mi-a venit în minte:/ lumea largă. (Lumea largă) lângă o dorinţă feminină a cărei parte poetul o propagă. Presar priviri oacheşe În lumina palidă/ acoperişurile/ semănau cu nişte dealuri înrourate.(A doua natură) cu speranţe concretizate de atingerea iubirii împărtăşite, legate de jurăminte trainice, asemeni loviturilor de baghetă ale unui dirijor atotputernic şi atotştiutor, de care depinde succesul întregii orchestre. Fineţea sensurilor dau un plus valoare Le-am simţit respiraţia lină (A doua natură) găsind victimele sigure pentru fiecare notă aruncată în eterul populat de distrofii existenţiale. Totul este simplu, ca un joc cu zaruri, unde norocul îşi are propriul succes datorat câştigului material care Are ceva din demnitatea de ieri şi/ zâmbetul lărgit sub coama uzată. (Leul cărpit).

Silviu Gongonea rememorează siluetele elevilor ca pe un amestec de ilar şi imponderabilitate în clipele de linişte mentală sub auspiciul serilor îndelungi de meditaţie, în care singurul alint este frigul de afară: Zilele au devenit tot mai scurte /căci se întunecă de la cinci. (Se întunecă devreme). Îmi mângâie cioturile sângerânde (Capriciile ei) analizează schimbarea la faţă, oboseala accentuată survenite ca o proprie atenţionare a prăpastiei ce pândeşte fiecare greşeală, fiecare pietricică desprinsă din zidul propriilor trăiri.

Viaţa urbană se amestecă frumos cu propriile voci, completându-i viziunile prin construirea unei punţi atemporale, fără de care creatorul de versuri şi tablouri frazeologice nu s-ar putea descărca creator: Umbra norului roasă de molii/ îmi spală oasele/ fără rost şi fără nimic.(Să nu cauţi rosturi). Cu siguranţă Îţi lipeşti faţa de geamul rece/apoi tragi cu urechea/ unde şi când. (Poveşti semiurbane). Momentul estetic arde prezentul ce promovează idoli falşi, simplii farisei ce caută cu orice preţ o nemeritată recunoaştere a incapacităţii transformată într-o spoială fără sens şi necesitate colectivă: Trăiesc într-un stâlp al ţării mele/ scăldat în laptele zorilor.(Stâlpul ţării mele). Fuga de ceea ce este prezentul murdar stabileşte o serie de necesităţi: Trebuie să duci gunoiul/ trebuie să plăteşti facturile/ trebuie să te clatini în tine/ pe picioarele tale/ trebuie. (Încurcături sentimentale). Ca cititor, mă simt un evantai în mâna puternică a autorului care deschide aripile iubirii, intruziunii ca proces ireversibil mânat până la fanatism, într-un aparent vis indus ce se învârte în jurul Ei – Elena: nu mi-o pot închipui decât alături de mine (Pasărea de fier), convieţuind în propria colivie. La fiecare pas regăsesc aglomeraţia sensibilă a orăşelului în care se reinventează redescoperindu-se reciproc, într-un amestec de culori vii şi neutre.

Simt la un moment dat că poetul se opreşte din alergare, îşi restabileşte fluxul normal de respiraţii: În ultima vreme/ sunt tot mai sentimental/ nu şi alţii (Atâtea speranţe), dezgolindu-se pe sine în faţa propriei oglinzi, trage aerul rece al cititorului, puternic ozonat şi întoarce o nouă carte de joc: Calul de treflă/ tropăie noaptea pe străzi (8). Guma de mestecat alintă starea de agitaţie: enclava/ de care el singur a uitat (Locul secret) asumându-şi vina emanată din mulţimea de voci oarbe.

Descopăr noi sensuri, cu fiecare rând parcurs, într-o lectură aprofundată ce descrie un posibil final fizic: un tunel de iarbă şi rouă/ ne leagă de cer un tropăit de cal/ undeva în tufişul cărnii/ şi tot atâtea lungi şiruri de păsări/ poate aceleaşi (27 septembrie) fără de care nu am exista, îndepărtându-ne de ceea ce înseamnă viaţă terestră: strig tot mai înăbuşit/ în mine/ în carcasa asta de carne (Încă nu am încetat).

Începând cu ultimele două poezii ale volumului Un som greu şi Te împuţinezi până dispari pisiceşte m-am trezit dintr-o visare, simţindu-mă lovit de suflul unei grenade ofensive, folosită strategic pentru producerea de panică şi dezordine în liniştea evantaiului care m-a răcorit în cele 3-4 ore de studiu. La final simt nevoia forţată a poetului de a se lupta cu o imaginară claustrofobie, menită să-i adâncească dorinţa de a descoperi planul unei mari evadări atât din propriul interior cât şi din exteriorul probabil şi bolnăvicios. Silviu Gongonea îşi descoperă maturitatea necesară trăindu-şi dorinţa de a înota contra unui curent, lucru care îi face plăcere, resimţindu-se.

Deşi pare o concluzie a poetului, sensul cuvintelor se lasă cuprinse de un joc matematic închistat de formule care păstrează nealterat spiritul adevăratelor trăiri şi semnificaţii. A fost nevoie de această autopsie a cărţii lui Silviu Gongonea pentru a putea ingurgita A doua natură, reuşind o examinare în detaliu, pentru a-i onora încrederea de a continua să pătrundă în mrejele poeziei. Creaţia autorului tinde să se nască permanent, să se dezvolte prin fiecare idee emanată, înglobând şi trăirile propriei regăsiri a cititorului.

© Dragoş G. CĂLINESCU 2017

Material publicat în:

www.culturaarsmundi.ro/wp-content/uploads/2017/07/Cultura-Valceana-iulie2017-315-x400_pt-net.pdf