Nebunul – elogiul unui eu

sursa foto google.ro

sursa foto google.ro


Râd într-o culoare alb violet a apusului, ce încăpăţânat se târăşte la picioarele mele, printre priviri mincinoase ce se încreţesc sub zgomotul palmelor pline de petale de trandafiri. O harpă dezacordată mă urmăreşte printre urmele gândurilor prinse sub zborul unor colibri. Paşii se năpustesc printre jocurile unor jaluzele obosite de atingerile dimineţilor îngâmfate, ce rostesc imnuri până la refuzul unei convorbiri ce îşi aşteaptă infinitul.
Sunt dirijorul păcatelor mele, ce se afundă în fiecare latură cu formă a pixului fără inimă, ce se amăgeşte tuşind fără urma de regret a ultimei lacrimi a morţii. Numărătoarea bătăilor în podeaua inimii mi-o cinsteşte privirea unui gând ce amăgeşte diapozitive cu bucăţi din gheaţa minţii. Regi şi regine se vând unor voci uitate ce trăiesc sub pietre. Palmele ridică gândurile unor sprâncene, ce înoată fără să poată părăsi lipitorile care frânează gustul amărui al picăturilor de sânge ce curge în paharele venelor, printre holurile umede ale lanternelor care strigă muzica paşilor îmbibaţi într-o Golgotă în care nopţile şi zilele fraternizează cu mine.
Vă privesc când muzica a tăcut sub forţa timpului şi a uitării. Dezamăgirea se îngroapă în uitarea zidurilor fără urmă. Dacă aş putea striga, explozia bucuriei ar face mii de victime. Stau pe trotuar şi privesc în jurul urmei mele goale, fără răspunsuri şi fără întrebări, în timp ce bucăţile de culoare se sinucid în tăcere, aşteptând lovitura de graţie a liniştii.
Rotunzi ca roşul crud al asfinţitului, ochii se amăgesc, iar voi, cei care mă priviţi fără milă, nu înţelegeţi că lumea inimii mele este amanetată, nu-mi mai aparţine. Am pierdut-o într-un joc al hazardului, când îndrăgostit m-am lăsat prins de hamurile tinereţii ce fără milă s-a aruncat într-o groapă cu sălbăticiuni, care smulg adevărul din spatele unui tablou.
Poate că nu-mi place să aud apocalipsa ce râvneşte la prezentul unei mângâieri parcurgând etape şi etape dintr-o lună perfect rotundă. Dar dacă m-aş opri acum, trecutul nu ar mai avea valoare, iar prezentul ar fi fără rost. Grilajele viitorului se strâng strivite de încăpăţânarea minţii, în care nebunia vrea totul, nu doar răspunsuri fără întrebări, în care sărutul are rolul principal într-o piesă cu personaje multiple în care tu eşti regele, iar eu o tură nebună.
Trambulina unui interes fără veste se poate sparge în secunde, fără număr, fără zgomot şi fără a se mai putea apropia de lumina ce curge ca şi ploaia într-o piscină în care minţile o privesc din depărtarea balconului aruncat la întâmplare într-o cale a răzbunării şi a paşilor de tango.
Tornadele firii se răspândesc printre trupurile goale, într-o oglindă a efemerului în care pătratele şi triunghiurile se închină, ascultându-şi forţa loviturilor în perete. Întinderea ochilor, ce râvneşte la tot, încetează să mai existe, când mângâierea mâinilor se transformă într-un joc fără şoarece şi fără pisică.
Cerşetor la mila voastră, mă nasc cu fiecare paranteză ce crapă asemeni gheţii sub forţa tălpilor şi drujbelor fierbinţi, care vor sânge cu orice preţ. Aş putea primi mărunţiş ca rest, dar refuz politicos, ca şi cum perspectiva alaiului ar fi fără însemnătate. La fiecare punct şi virgulă mă aşez pe banca rece, unde eu nu sunt decât un intrus într-o altă clipă a universului. Refuzul meu de a mă supune nu-mi dă nicio şansă. Prefer să fiu nebun în lumea lor, în care orchestra alungă dirijorul pe motiv că este prea înalt.
Mă las singur… Sunt un biet nebun!

©Dragoş G. CĂLINESCU


 

Timp fără răspuns

sursa foto google.com

sursa foto google.com

      Aş putea rupe o scândură la fel de uşor cum aş putea sparge un bec.  Fără a începe povestea uitată a unei teoreme matematice sau a vreunui concept existenţial, mă văd nevoit să mă aşez la o masă în mijocul unui tren de marfă. În prima gară ar trebui să cobor, dar o voi face la următoarea. Paharul cu apă plată agitată de felia de lămâie groasă cât un deget mă fixează făcându-mi cu ochiul timid, fără a mai aştepta un răspuns, care, desigur, nici nu veni.
      Scaunul stingher mă suportă, chiar mă suportă până la final. Mă văd ca un îmblânzitor al focului, când timorat, când hotărât să dau lovitura de graţie dopului de şampanie. Aş putea să mă opun mirosului de moarte friptă, foamea trântindu-mă pe podeaua sleită de atâta efort. Cele două pahare se ciocniră existenţial asemeni ciocanului de nicovală, dar miile de cioburi rămaseră singurul răspuns al unor bârfe plătite cu minute.
      Privesc restul razelor de lumină, ce crapă în gura mare a şinelor răzvrătite. Plutoane întregi de oameni schimonosiţi aşteaptă sirena sufletelor părăsite, gata să se repeadă asupra genelor ce se trezesc dintr-o visare îndelungă.
      Fereastra strâmtă mă nelinişteşte, iar lacătele sigilate freamătă sub imboldul vântului ce-şi cerşeşte clipa de viaţă. Adaug o vorbă bună străinului ce mă priveşte prin uşa unei viori, ce trage să treacă dincolo de poarta ferecată între Rai şi Iad. Fac apologia spiritului unui balot de paie ce râvneşte la absolut. Ocup o dată într-un calendar rupt din peretele înfrăţit cu o gumă de mestecat în maxilarele bronzate la urmele de cauciucuri pe un circuit încă gol, strivit de ploaia ce nu mai încetează de o săptămână.
      Un suspin mi se sparge în timpanul ce joacă precum un apucat. Strigă “ răzmeriţă” ca un stâlp uitat în mijlocul unei străzi proaspăt asfaltate. Aş putea da un răspuns, dar răspunsul minţii mele este prea şters. Ploaia de lacrimi se prelinge pe parbrizul îngheţat sub experienţa unui sinistru deceniu, calculat ca o sumă aritmetică într-un manual fără coperţi.
      Agresiv mă pun în slujba unei relative generaţii de decreţei.

Dragoş G. CĂLINESCU