„A doua natură” prin Silviu Gongonea

SURSA FOTO GOOGLE.RO

Părtaş la o anumită intimitate, am ales să ard câteva miliarde de neuroni pentru a căuta, a înţelege şi a mă conecta la emoţiile subcutanate ale poetului Silviu Gongonea. Efortul făcut tinde să dea un verdict, acela că merită cu prisosinţă alegerea făcută, volumul de poezii reuşind să-mi atingă cortexul nervos căruia Silviu Gongonea i-a destinat o A doua natură. Atunci când citesc, sentinţa poate emite concluzii ce trebuie rumegate, fiind necesară o sedimentare a înţelesurilor eliberate de autor sau pur şi simplu intuiţia hotărăşte, cu puţine şanse de iluzoriu, particularităţile încrederii depline descoperite în material.

Sunt sigur că lanţurile experienţelor personale se vor topi înaintea ochilor lovind fluxul sanguin pentru a ne resuscita emoţiile aflate într-o amorţeală cronică datorată unei poluări generalizate. Cartea A doua natură generează dorinţe, lovind în părerile blocate pe banda rulantă a trăirilor umane fără culoare, asemeni unui burghiu ce pătrunde calota profană care ne înconjoară.

Recunoașterea existenței Sunt un sudic ce se îndoieşte de sine (Existența poetului), încă de la început îl transformă pe Silviu Gongonea într-un impetuos al cuvântului natural şi plăcut gândurilor ce caută sensuri vii, fără o graniţă precisă şi limitativă a propriilor convingeri, eliberate din celulele umede şi mirositoare ale cotidianului pe alocuri ambiguu şi îmbâcsit. Un nou răsărit amestecat printre coperţile cărţii A doua natură, apărută la Editura Aius – 2017 în Colecţia Poezii, îşi caută originile amuţite sub greutatea timpului îndemnând poetul să lovească gândurile sinucigaşe ale unui posibil eşec, ale unui zid imaginar crescut nu din întâmplare, ci din necesitatea câştigării existenţei zilnice, cu o forţă aflată într-o comă indusă folosindu-se de o injecţie letală. (Promisiune).

Propria îndoctrinare aduce atât creştere cât şi descreştere, dacă nu este controlată printr-o cenzură autoimpusă, departe de părerea actuală a unei majorităţi prea fudule să-şi recunoască absenţa inteligenţei ascunzând cu o îndârjire schizofrenică un protectorat meticulos şi macabru: laţul de care nu poţi scăpa/ decât după ce ţi-a retezat gâtul (A doua natură).

Porţile aparent deschise nu mai constituie o sită, cenzura fiind de tristă amintire, dar necesară într-o lume informatizată şi sugrumată de balast informaţional şi imagologic de care cu greu ne putem desprinde fie şi pentru perioade scurte. Bălăceala generalizată este folosită pentru propriul interes, dincolo de ceea ce înseamnă adevăratele valori şi sensuri ale existenţei şi dezvoltării umane: Mărturisesc/ că nu mai cred în nimic/ decât în ceea ce simt/ şi trăiesc pe deplin ( La finele anului).

Fără să-mi dau seama, am pătruns dincolo de primele file Pe coama casei,/ în somnul păsărilor,/ cocoşul de tablă face de pază.(Cocoşul de tablă) modificăndu-mi ritmul pulsului, când l-aş fi lăsat o clipă pe Dumnezeu/ să trăiască în mine (Sufragerie), fără a mă putea răzvrăti sau elibera din mrejele noii ordini ce s-a instaurat în preajma mea. La biroul de lucru las să cadă pagină după pagină într-o încăierare generală înainte de ar amuţi într-un bloc de piatră (Happy-end) de care cu nonşalanţa caracteristică nu reuşesc să mă reneg de ceea ce citesc. Atunci când mă regăsesc, pătrund cu bocancii de serviciu, în pas vioi, în ringul imaginar al frazelor enumerate.

Afirm că, deschizând sensul unei noi poezii foiesc o nouă pagină din care: Atât mi-a venit în minte:/ lumea largă. (Lumea largă) lângă o dorinţă feminină a cărei parte poetul o propagă. Presar priviri oacheşe În lumina palidă/ acoperişurile/ semănau cu nişte dealuri înrourate.(A doua natură) cu speranţe concretizate de atingerea iubirii împărtăşite, legate de jurăminte trainice, asemeni loviturilor de baghetă ale unui dirijor atotputernic şi atotştiutor, de care depinde succesul întregii orchestre. Fineţea sensurilor dau un plus valoare Le-am simţit respiraţia lină (A doua natură) găsind victimele sigure pentru fiecare notă aruncată în eterul populat de distrofii existenţiale. Totul este simplu, ca un joc cu zaruri, unde norocul îşi are propriul succes datorat câştigului material care Are ceva din demnitatea de ieri şi/ zâmbetul lărgit sub coama uzată. (Leul cărpit).

Silviu Gongonea rememorează siluetele elevilor ca pe un amestec de ilar şi imponderabilitate în clipele de linişte mentală sub auspiciul serilor îndelungi de meditaţie, în care singurul alint este frigul de afară: Zilele au devenit tot mai scurte /căci se întunecă de la cinci. (Se întunecă devreme). Îmi mângâie cioturile sângerânde (Capriciile ei) analizează schimbarea la faţă, oboseala accentuată survenite ca o proprie atenţionare a prăpastiei ce pândeşte fiecare greşeală, fiecare pietricică desprinsă din zidul propriilor trăiri.

Viaţa urbană se amestecă frumos cu propriile voci, completându-i viziunile prin construirea unei punţi atemporale, fără de care creatorul de versuri şi tablouri frazeologice nu s-ar putea descărca creator: Umbra norului roasă de molii/ îmi spală oasele/ fără rost şi fără nimic.(Să nu cauţi rosturi). Cu siguranţă Îţi lipeşti faţa de geamul rece/apoi tragi cu urechea/ unde şi când. (Poveşti semiurbane). Momentul estetic arde prezentul ce promovează idoli falşi, simplii farisei ce caută cu orice preţ o nemeritată recunoaştere a incapacităţii transformată într-o spoială fără sens şi necesitate colectivă: Trăiesc într-un stâlp al ţării mele/ scăldat în laptele zorilor.(Stâlpul ţării mele). Fuga de ceea ce este prezentul murdar stabileşte o serie de necesităţi: Trebuie să duci gunoiul/ trebuie să plăteşti facturile/ trebuie să te clatini în tine/ pe picioarele tale/ trebuie. (Încurcături sentimentale). Ca cititor, mă simt un evantai în mâna puternică a autorului care deschide aripile iubirii, intruziunii ca proces ireversibil mânat până la fanatism, într-un aparent vis indus ce se învârte în jurul Ei – Elena: nu mi-o pot închipui decât alături de mine (Pasărea de fier), convieţuind în propria colivie. La fiecare pas regăsesc aglomeraţia sensibilă a orăşelului în care se reinventează redescoperindu-se reciproc, într-un amestec de culori vii şi neutre.

Simt la un moment dat că poetul se opreşte din alergare, îşi restabileşte fluxul normal de respiraţii: În ultima vreme/ sunt tot mai sentimental/ nu şi alţii (Atâtea speranţe), dezgolindu-se pe sine în faţa propriei oglinzi, trage aerul rece al cititorului, puternic ozonat şi întoarce o nouă carte de joc: Calul de treflă/ tropăie noaptea pe străzi (8). Guma de mestecat alintă starea de agitaţie: enclava/ de care el singur a uitat (Locul secret) asumându-şi vina emanată din mulţimea de voci oarbe.

Descopăr noi sensuri, cu fiecare rând parcurs, într-o lectură aprofundată ce descrie un posibil final fizic: un tunel de iarbă şi rouă/ ne leagă de cer un tropăit de cal/ undeva în tufişul cărnii/ şi tot atâtea lungi şiruri de păsări/ poate aceleaşi (27 septembrie) fără de care nu am exista, îndepărtându-ne de ceea ce înseamnă viaţă terestră: strig tot mai înăbuşit/ în mine/ în carcasa asta de carne (Încă nu am încetat).

Începând cu ultimele două poezii ale volumului Un som greu şi Te împuţinezi până dispari pisiceşte m-am trezit dintr-o visare, simţindu-mă lovit de suflul unei grenade ofensive, folosită strategic pentru producerea de panică şi dezordine în liniştea evantaiului care m-a răcorit în cele 3-4 ore de studiu. La final simt nevoia forţată a poetului de a se lupta cu o imaginară claustrofobie, menită să-i adâncească dorinţa de a descoperi planul unei mari evadări atât din propriul interior cât şi din exteriorul probabil şi bolnăvicios. Silviu Gongonea îşi descoperă maturitatea necesară trăindu-şi dorinţa de a înota contra unui curent, lucru care îi face plăcere, resimţindu-se.

Deşi pare o concluzie a poetului, sensul cuvintelor se lasă cuprinse de un joc matematic închistat de formule care păstrează nealterat spiritul adevăratelor trăiri şi semnificaţii. A fost nevoie de această autopsie a cărţii lui Silviu Gongonea pentru a putea ingurgita A doua natură, reuşind o examinare în detaliu, pentru a-i onora încrederea de a continua să pătrundă în mrejele poeziei. Creaţia autorului tinde să se nască permanent, să se dezvolte prin fiecare idee emanată, înglobând şi trăirile propriei regăsiri a cititorului.

© Dragoş G. CĂLINESCU 2017

Material publicat în:

www.culturaarsmundi.ro/wp-content/uploads/2017/07/Cultura-Valceana-iulie2017-315-x400_pt-net.pdf

 

Advertisements

Nu-mi spune YEN! (cronică de teatru)

sursa foto facebook.com

sursa foto facebook.com

Fiecare întrebare își are propriul substrat şi înţeles, dar celula societății o reprezintă familia. Disfuncționalitățile generează probleme interioare şi exterioare. Societatea modernă a degenerat, distrugând legăturile interpersonale, devalorizând mijoacele de comunicare.

Teatrul Anton Pann din Rm Vâlcea ne-a obișnuit cu autori contemporani, cu inovații scenice şi concepții moderniste de punere în scenă. Într-o atmosferă stearpă, piesa Yen de Anna Jordan, în regia lui Adrian Roman abundă în păcatele moderne, cum ar spune cei cu idei conservatoare: alcoolul, jocurile video violente, producțiile XXX, lipsa de afectivitate, abandonul școlar,  limbajul trivial, doi frați – BOBBIE (interpretat de Andrei Brădean) de 13 ani, cu afecțiuni medicale și GRASU (Andrei Cătălin) de 16 ani, își petrec, aproape abandonați, viața cotidiană, împreună cu animalul de companie – câinele TALIBAN, într-un apartament sărăcăcios. Violenţa fizică și verbală, coroborate cu alcoolul, îi transformă pe cei doi tineri în frustrați, având un univers limitat, obscen, sumbru şi agresiv.

Decorul sărăcăcios: o canapea, un fotoliu, o consolă de jocuri şi un covor aruncă o lumină clară peste spaţiul închistat al celor două personaje masculine. Fereastra este o legătură a celor doi cu viaţa exterioară: gazonul unde mama zace căzută şi vecina de care Grasu s-a amorezat şi, de asemenea, un spaţiu prin care trece dragostea, dar care poate fi opacizat prin draperia ce le limitează orizontul. Limbajul scenic presărat de cuvintele triviale – am putea spune la modă printre tinerii de azi – năuceşte publicul prin simplitate.

Grija şi apropierea maternă aproape lipsește, manifestându-se în rarele perioade de luciditate a celei ce le-a dat viață: MAGGIE (interpretată de Andrada Fuscaş).  Grasu își trăiește prima dragoste, JENNIFER (Maria Simona Arsu), alintată YEN, moment în care se activează sistemul de autoconservare, de protecție faţă de sentimentul pe care nu îl cunoscuse până atunci – iubirea, dar și prima dezamăgire. Acest proces provoacă o ruptură, deschizând calea violenţei atât faţă de bietul animal ce locuia într-o altă cameră, cât și faţă de cei din jur, influenţându-l şi pe mezin.  Fratele mai mic, BOBBIE, ajunge într-o instituție specială a statului, acolo unde nu mai reprezintă un pericol pentru cei din jur. Mama își trăiește propria căință şi abandonând vechiul stil de viață, se salvează în acest fel.

Yen de Anna Jordan, în regia lui Adrian Roman este o piesa de teatru unde modernitatea ne prezintă adevărul crud, golul lăsat în jurul nostru de propriile drame și durerile provocate celorlalţi prin atitudinea iresponsabilă a adulţilor.

Regizorul este vinovatul principal pentru aplauzele de la finalul piesei. Genialitatea interpretării scenice a actorilor Andrei Brădean, Andrei Cătălin, Maria Simona Arsu şi Andrada Fuscaş își are originea în experiențele acumulate, un avantaj fiind şi tinereţea, ceea ce accentuează trăirile personajelor.  Aşezarea scenică duce la extrem interpretarea actoricească, vlăguindu-i de energie, dar actorii reuşesc să descopere noi zăcăminte de forţă interioară. Piesa Yen în regia lui Adrian Roman dă senzaţia de maraton, de luptă continuă. Am descoperit la tânăra echipă aleasă cu inspiraţie de regizor, poftă de viaţă inepuizabilă, mult talent şi o deschidere faţă de public. Există o armonie între scenă şi auditoriu, o legătură permanentă ce atrage tinerii către teatru, către artă.

Deşi am observat emoțiile fiecăruia,  normale pentru o avanpremieră,  toate au dispărut la final, când publicul i-a desfătat cu aplauze îndelungi, risipindu-le încordarea acumulată. Piesa abundă în umor negru și limbaj verbal şi nonverbal. O analiză atentă a mimicii actorilor mi-a dat senzația de personal, de familiar, de omogenizare cu personajele.

Finalul piesei ne aduce liniștea interioară, acea senzație de așezare a tuturor lucrurilor. Cei doi tineri JENNIFER (Maria Simona Arsu) şi GRASU (Andrei Cătălin) își trăiesc, totuşi, iubirea împărtășită. Această stare de liniște contrastează cu agitația de pe tot parcursul piesei, remarcând un fel de ruptură necesară de trecut ce deschide personajelor calea către viitor.

Yen este o piesă interzisă persoanelor sub 16 ani, în care regizorul și autorul nu ne menajează,  prezentându-ne și altă faţă a occidentului, a lumii decadente. În cele aproape 2 ore și ceva nu am avut senzația de plictiseală sau de oboseala. Piesa mulțumește pe toată lumea provocând relaxare, transmiţând o liniște interioară de care toţi avem nevoie. Efectele sonore şi luminoase, ce pigmentează piesa Yen, sunt gândite cu profesionalism.

Teatrul Anton Pann păstrează o conexiune permanentă cu viaţa actuală, cu lumea în care trăim, iubim, muncim şi creăm.

© Dragoş G. CĂLINESCU 2017

Material publicat în:

http://www.culturaarsmundi.ro/wp-content/uploads/2017/06/Cultura-Valceana-iunie2017-315-x400_pt-net.pdf

CRIZE – sub culmea de rufe (cronică de teatru)

În fiecare dimineață ne ucidem propriile vise, pe ale celor din jur și chiar aiurea, fără nici cea mai mică legătură, iar începuturile, dragostea, cuplul, noi, azi, schimbarea coafurii se transformă în banalul pe care nu-l mai acceptăm, în care nu ne mai regăsim, dar de care ne agăţăm cu speranţă. Apare acel ceva ce ne transpune în piesele unei partide de şah, scoase de pe tabla de joc fără nici cea mai mică urmă de regret. Dacă NOI ajungem fără să vrem Tu sau Eu, orizontul devine un spectru monocrom, neuniform și anost, o poartă permanent închisă.

Pentru o oră, în sala Studio a Teatrului Anton Pann din Rm. Vâlcea am savurat CRIZE de Mihai Ignat în regia lui Bogdan Tudor Pelerin şi interpretarea actorilor Iulia Antonie și Radu Constantinov. Cuminte în colţul meu, ca printr-o fereastră, am trăit o zi şi încă o zi din fadul unei posibile existenţe, o probabilă apocalipsă conjugală în care ne putem regăsi fiecare din noi într-un moment al existenţei. Spaţiul nu a fost îndeajuns pentru cei doi artiști, în care EL și EA se transpun cu voie sau fără voie în simpli spectatori, banale existențe ale vieții.  Cu fiecare zi trufia sufletelor îi schimonoseşte transformându-i în străini, în două trupuri goale fără universul necesar al cuplului.  

Da!… am trăit aceea senzație comună vieții cotidiene, a aglomerației din vecinătate, în care ne sufocăm, în care ne pierdem cu fiecare respirație. Ritmul alert din jurul mesei cu cele doua scaune, la care protagoniștii deschid porțile frustrărilor acumulate în intimitate, dau senzaţia unui ombilic necesar, dar caustic. Fiecare haină prinsă pe culme sau aruncată în malaxorul permanentelor stări de dispreţ reciproc deschid goliciunea umană, transformă dorinţa primară de a dărui dragoste într-o poftă instinctivă de sex. Mimica celor două personaje redată cu talent de Iulia Antonie și Radu Constantinov pare uşor comică, dar tocmai regăsirea noastră cu un moment al vieţii ne transformă în proprii jucătorii şi observatori. Legătura dintre scenă şi sală, dintre actori şi spectatori tinde să nu mai existe. Căutând această graniţă, ar trebui să facem schimb de locuri, căci întreaga sală a trăit, a simţit, a zâmbit şi sigur s-a regăsit. Atenţia este foarte importantă pe tot parcursul piesei CRIZE în regia lui Bogdan Tudor Pelerin, reuşind să se facă înţeles într-un mod plăcut.

Deşi interpretarea îţi dă o senzaţie de hiperactivitate excesivă, iar evenimentele se desfăşoară alert, după ce ai păşit afară din sală începi să îţi dai seama de genialitatea regizorală, care a servit toate felurile de mâncare pe repede înainte cu o anumită chimie, ca o bombă cu ceas ce urmează să explodeze după finalul piesei.

Ritmul trepidant este întărit de un ansamblu de momente vizuale şi sonore care accentuează viziunea regizorală dezţelenind câmpul în care cele două personaje par a se afunda fără speranţă.

Decorul simplu format din câteva obiecte de mobilier, dar sugestiv, caută o simbolistică a noilor sensuri, a căilor pe care păşim existenţial. Banalul devine tonul şi scopul unor lupte verbale, a momentelor duse la extrem şi paradoxal o amnezie necesară, în concepţia dramaturgului.

Pe drumul de întoarcere am dat naştere unor idei ce aparent fuseseră trecute în plan secund, lăsându-mă să visez amuzat la fiecare replică. Pot spune că emoţia piesei încă este vie provocându-mi cortexul să-mi regleze trăirile.

Fără a lungi momentul final, concluzia este că oamenii au nevoie să se iubească.

© Dragoş G. CĂLINESCU

Material publicat în:

http://www.culturaarsmundi.ro/wp-content/uploads/2017/09/cv-septembrie-2017_pt-net.pdf

pagina 4

De voie, de nevoie…

Cu voie sau fără voie am devenit sursă de inspiraţie pentru articolele de presă. Multă inspiraţie pe mai departe… cu speranţa de a preciza măcar sursa… (https://dragoscalinescu.wordpress.com/2015/10/25/vermine-radiante-destinul-indus/).

http://www.viatavalcii.ro/index.php/component/content/article/35-dus-intors/41990-sambt-16-ianuarie-prima-reprezentaie-din-acest-an-vermine-radiante-pe-scena-teatrului-anton-pann.html

http://www.monitoruldevalcea.ro/arhive/4879

http://jurnalvalcean.ro/in-curand-o-noua-premiera-pe-scena-teatrului-anton-pann/

http://www.viatavalcii.ro/index.php/component/content/article/35-dus-intors/42647-duminic-vermine-radiante-la-teatrul-anton-pann.html

© Dragoş G. CĂLINESCU 2016

 

Vermine radiante – destinul indus

sursa foto: pann.ro

sursa foto: pann.ro

Atunci când ne dăm seama că şi cel mai neînsemnat dar ascunde tragism, pentru noi, cei de rând, este prea târziu să mai putem face un pas în lateral. De aceea lăsăm capul în jos şi ne resemnăm. 

Nu trebuie să mai perpetuăm un nu obsesiv, încercând permanent să găsim o justificare pentru fiecare pas pe care suntem induşi să-l urmăm. Reuşitele noastre sunt eşecuri finale, sunt răni prin care lichidul roșu indispensabil vieţii capătă noi valenţe, noi trăiri peste care nu putem trece. Când eşti pe scenă, la teatru, te transformi într-un mic D-zeu, ce reușește să găsească o cale spre adevăr, spre ceva la care noi visăm, o poartă a sufletului, proprie fiecărui individ.  

Cu fiecare trecere personajele se comportă tragic, fatalist, neavând încredere în propriile convingeri, ce sunt uitate şi încălcate pentru ceva banal – o casă – ajungând să ucidă fără remuşcări, dar având de fiecare dată o explicaţie incitantă a universului lor îngust. Sensibilitatea trăirilor ascunde de fiecare dată un act la care suntem martori pasivi, biete figuri de ceară, sclavi ai unui sistem ce ne hotărăşte destinele.

O societate consumeristă bazată pe controlul total, un big brother ce nu iartă nimic, ce ştie tot, ce ucide sacrificând pe rând totul, chiar şi proprii semeni, acei neînsemnaţi fără un ideal în viaţă, am întâlnit-o în seara zilei de 24 octombrie pe scena Teatrului Anton Pann din Rm. Vâlcea, la avanpremiera piesei de teatru Vermine radiante de Philip Ridley, un spectacol de Botos Balint în scenografia Bajko Blanka-Aliz.

Doi tineri, fără pretenţii majore de la viaţă, Jill (Reka Szasz) şi Olli (Andrei Brădean) gravitează în jurul unei sarcini, fiind convinşi şi manipulaţi de Domnişoara Di (Ana Şuşca), un fel de forţă malefică, să îşi justifice crimele prin plăcerea de a decora propria casă. Macabrul îi urmăreşte pe tot parcursul contractului în două exemplare, distrugându-le şi ultima părticică de umanitate.

Totul are un parcurs scenic sub forma unei plimbări printr-o casă primită cadou, descoperind o nouă dorinţă de schimbare a unui rău necesar. Interpretarea de zile mari a celor doi actori Reka Szasz şi Andrei Brădean marchează fiecare trăire, fiecare dorinţă, fiecare gând, reuşind să interacţioneze cu publicul într-o manieră ce a fost răsplătită cu îndelungi aplauze la final. Jocul, mimica, trăirile au fost accentuate prin căldura din sală şi transpiraţia datorată zbuciumului scenic. Cele două personaje sunt dezinvolte, reuşind să nu lase limitele scenei să le îngrădească universul, având capacitatea să descopere de fiecare dată o altă frontiera a spaţiului. Uşile laterale şi zona în care activează publicul sunt aşezate subtil într-un puzzle ce formează un tot, un spaţiu mai mult sau mai puţin delimitat în forma acceptată de noi. Meditaţia spre care ne împinge regizorul cu ajutorul trăirilor ne marchează iremediabil retina, constituindu-se ca un gong, dar nu la începutul piesei, ci pe întreg parcursul ei.

Omul, la început integru, pueril, fără gânduri ascunse, maleabil, bine crescut şi intenţionat, se transformă treptat într-un monstru ce ucide pentru propria plăcere, pentru a-şi satisface nevoile efemere de subzistenţă.

Domnişoara Di pare prezentatorul ce manipulează atât publicul, cât şi jucătorii, acel model de soartă care ne loveşte dureros, chiar şi atunci când ne întinde o mână de ajutor. Într-un plan secund reuşeşte să manipuleze tot, să controleze şi să supravegheze atent soarta celor doi amărâţi, oferindu-le o speranţă. Destinul are mai multe faţete şi ne joacă feste de fiecare dată cu urmări catastrofale, epidemice.

Întreaga echipă ajutată de efecte şi decoruri simple, atent alese, îşi face pe deplin treaba, reuşind să dea viaţă unui spectacol ce nu trebuie ratat. Alături de scurte elemente comice, cele 90 de minute ne menţin acolo, reuşind să trezească dorinţa de a rămâne cuplaţi la acea realitate indusă.

Finalul poveştii Vermine radiante îl constituie trezirea din visare, din acel negru în care ne avântăm fără puterea de a ne opune, din cotidianul ce ne macină ostentativ, manipulându-ne destinele, fizicul şi conştiinţa.

Am părăsit sala de spectacole frumos impresionat, cu un sentiment de mulţumire spirituală, ce ar trebui să-l regăsim de fiecare dată în suflet şi cu dorinţa de a revedea spectacolul la un moment dat.

© Dragoş G. CĂLINESCU

Material publicat în:

http://www.culturaarsmundi.ro/wp-content/uploads/2016/02/Cultura-Valceana-ianuarie-2016-315-x400_pt-net.pdf

şi promovat pe:

http://pann.ro/vermine%20radiante.html

Un escroc sentimental

     Într-o atmosferă de armonie şi calm, de lumini ce străbat decorul specific şi dau strălucire şi fast celor care simt şi trăiesc fiecare replică prin mimică, gesturi, atitudine şi mişcări scenice, am păşit timizi în sala Centrului Cultural „Eugen Ionescu” din Slatina, animaţi de curiozitatea descoperirii artei teatrale locale.

     Asemeni unor cavaleri medievali într-o cruciadă imaginară, am reuşit să dăm curs impulsului de a urmări o comedie siropoasă, impuls motivat de descoperirea afişului piesei de teatru „Un escroc sentimental”, de Pierre Chesnot, în traducerea Danei Mitru şi regia lui Nicu Ioan Popa – PIN, pe o cunoscută reţea de socializare.

sursa foto google.com

sursa foto google.com

     Sala arhiplină nu putea decât să demonstreze fie valoarea piesei de teatru prezentate, fie interpretarea de excepţie a celor care dăruiesc publicului spectator o părticică din sufletul lor în fiecare rol ce construieşte artă, fie o echipă bine închegată, fie o publicitate bine făcută.

     Înconjuraţi de atâtea certitudini şi paradigme, din colţurile sălii (unde am mai găsit locuri) am privit, am zâmbit, am aplaudat, am trăit, am râs cu întreaga sală, descoperind într-o ambianţă comică tipologii umane specifice: soţul-amant, soţia-amantă, dualităţi ce se completau în lanţul acela conjugal cu fosta soţie, respectiv fosta amantă.

     Un decor practic şi natural, un sunet bun, o mişcare scenică antrenantă şi un amestec de lumină şi muzică au dat viaţă personajelor sub directa supraveghere a păpuşarului – regizorul Nicu Ioan Popa (PIN) şi a echipei „ProArt Slatina 2010” ce au reuşit să aducă comedia de bulevard aproape de public printr-un Casanova sexagenar – François Dumoulin – interpretat de Remus Alexandru Iordache, a cărui unică pasiune au constituit-o femeile, pasiune ce ajunge să-l pună în încurcătură la un moment dat, fără a reuşi însă să-l schimbe caracterial.

     Actuala soţie a lui François – Catherine, a doua la număr – personaj căruia Dana Mitru îi dă viaţă, lasă experienţa să depăşească limitele, antrenând publicul să-i simtă bătăile inimii, dragostea ce i-o poartă, iubirea de actuală soţie şi fostă amantă, durerea pierderii soţului, tăria de caracter. Intensitatea personajului, voluptatea şi schimbările bruşte de situaţie devin armele actriţei care trăieşte atât de natural personajul.

     Toate personajele sunt viu colorate tipologic şi ating paradoxul existenţial în care timpul nu iartă pe nimeni şi nimic, dar crează situaţii comice, aplauzele publicului fiind mărturia certă a interpretării de excepţie a tuturor actorilor ce au animat personajele.

     Întreaga echipă de actori – Eugenia Ionela Mateşică, Eva Moise, Roxana Loredana Grasu, Cristi Mihai Călătoru, Andreea Mihaela Stoica, Luminiţa Mişu – ne ajută să descoperim o artă a interpretării, pe care numai teatrul ne-o poate oferi nouă, celor care privim de dincolo de cortină un spectacol al frumuseţii şi al vieţii şi care, la finalul piesei, îi răsplătim cu aplauzele noastre.

     Armonia dintre buna dispoziţie şi interpretarea scenică, alături de decorul, costumele, luminile şi sonorizarea utilizate, ne-au motivat să revenim cu aceeaşi emoţie şi la celelalte reprezentaţii ale tinerei echipe „ProArt Slatina 2010” sub îndrumarea regizorală a lui Nicu Ioan Popa.

Elena Natalia şi Dragoş G. Călinescu
Martie 2015

 

Teatru cu gust amar – impresii

         Am fost invitaţi la premiera piesei Trilogia Belgrădeană de Biljana Srbljanovic, în regia lui Cristi Juncu, pe scena Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, în data de 10.05.2013.

        Nu citisem nimic despre piesă. Am dorit o surpriză totală cu privire la mesaj, autor, personaje şi idei. Ne-am aşezat cuminţi în sală şi am aşteptat… Am fost martori, pe parcursul celor 3 scene, la acţiunea unor caractere, la trăirile lor, la loviturile ce le-au primit după plecarea din spaţiul vital, Belgrad (regăsindu-ne mult prea actual şi noi ca români).

            Acţiunile se petrec în 3 locuri diferite pe glob: Praga – Cehia, Sydney -Australia, Los Angeles – S.U.A., având ca protagonişti oameni diferiţi, tipologii cărora viaţa le-a oferit o şansă, dar au pierdut fericirea. În toate locurile, obsesiv parcă, un martor tăcut este liantul ce îi uneşte pe toţi – personajul Ana Simovic (Ana Şuşca) rămasă în Belgrad – iubind-o, urând-o, invidiind-o.

          Deschiderea spectacolului este lăsată în seama a  2 fraţi sîrbi Kica Jovic (Olimpiu Blaj) şi Mika Jovic (Vlad Bîrzanu) ce locuiesc cu chirie, într-un apartament sărăcăcios din Praga. Frustrările, dorinţele şi nevoile personajelor devin şi ale noastre. Alena (Amalia Huţan) – o  fată cehă – le întrerupe conflictul, punctul culminant fiind aflarea adevărului: Ana se căsătorise şi aştepta un copil, deznodământul fiind resemnarea.

          Stingerea bruscă a luminilor ne permite un moment de reflecţie.

        Scena următoare ne transpune într-o altă parte a globului, unde un tânăr cuplu: Sanja (Mădălina Ciotea) şi Milos (Cătălin Vieru) au un copil. Un plânset obsesiv ne urmăreşte pe tot parcursul scenei, alături  de mirosul bucatelor din cuptor şi căldura sălii ce dau farmec scenei. Isteria tinerei mame, frizând nebunia, aduce în prim plan problemele zilnice ale unei familii. Soseşte în vizită un cuplu de pieteni: Kacia (Reka Szasz) şi Dule (Andrei Brădean) cu alte frustrări: vina infidelităţii, alcoolul, neîmplinirea profesională şi problemele sexuale în cuplu.

          Dar, în scena a treia, pe o plajă într-o altă parte a Pământului, o pianistă (Ioana Predescu) şi un actor fără slujbă – Jovan (Florin Călbăjos) – se întâlnesc, îşi povestesc şi se îndrăgostesc. Brutal, Daca (Emilian Mârnea) – le spulberă visele, aducăndu-i la realitatea crudă a banului şi a violenţei.

       Decorul autentic lasă ochiul spectatorului să transmită un mesaj complet al evenimentelor, al fiecărei replici, al mişcărilor bruşte şi bine gândite, întocmai cu dorinţa regizorului. Mobilierul vechi şi pământul negru îmbină ideile, gândurile, cu dorinţa spectatorului de a simţi mesajul transmis. Un limbaj actual, prea vulgar pentru cei prezenţi, ce văd arta ca pe un model estetic şi moral în care nu îşi au locul micile gesturi indecente, cu atât mai puţin vulgaritatea în vorbire. Bănuiesc că scopul acestora  a fost trezirea bruscă la realitatea cotidiană, parfumul emigrării fiind de fapt o aromă ieftină a unui trai mai bun.

       Cu toate acestea, interpretarea tinerilor actori ai Teatrului Anton Pann a fost impecabilă, meritul fiind cu atât mai mare cu cât au reuşit să transmită celor prezenţi drama personajelor piesei, efectul fiind tragi-comic. Martore rămân aplauzele şi …

                                                                   Dragoş G. Călinescu (un simplu spectator)