Scriu…

Scriu… scriu…

Si ma gandesc departe,

Ca pe aceasta lume

Plina de pacate:

Pot eu sa scriu?

Pot eu sa am dreptate?

Cind pe acest pamant

Nu va mai fi vreodata,

Ceva mai pur si omenesc

Decat un simt, numit

DREPTATE.

D.G. CALINESCU

Concertul

In padurea inverzita

Au sosit orchestrele,

Ca sa prezinte in zare

Cintece incantatoare.

Cind se lasa inserarea,

Incepe deliberarea,

Declarind castigatoarea

Ce se aude-n toata valea.

Oare cine-i?  se intreaba

Dintr-o data ascultarea.

Stati pe loc si veti vedea,

In scena cine va urca!

Privighetoarea, fala mare,

E vestita cantatoare.

D.G. CALINESCU

Versul

Simt linistea cum ma cuprinde,

Se apropie si ma-nconjoara,

Ma intoarce si-mi desface

Poarta grea spre infinit.

Tot ce vad imi este liber

Si din suflet imi apar,

Randuri, siruri de cuvinte

Ce in mintea mea se-aduna

Intortocheate, far’ de vina.

Ma intorc din cale,

Dar nu pot pleca de dor,

Caci soarta mi-e legata, de a lor.

Ele, randuri, siruri de cuvinte

Ma cuprind de subtiori,

Si-ncerc sa scap din stransoarea

Ce-a-nceput sa ma sufoce

Cu vorbe, litere, silabe.

Toate puse la un loc,

Se string in mintea-mi de lumina

Ca lucruri fara de-nceput.

D.G. CALINESCU

Furtuna

O liniste de stanca

Se asternu in sat,

Luminile se stinsera,

Cerul s-a innourat.

Pe malul marii

Valurile suna,

S-apropie-o furtuna

Pe zeci de kilometri, mii.

Valurile se ridica

Si furtuna se porneste,

Corabii le scufunda

In valuri spumegande.

Totul piere si dispare,

Se dezbina si il fura,

Marea rea si inspumata,

Cu-a-ntunericului lumina.

Razele s-arata iara,

Pe oglinda stravezie,

Linistindu-se indata

Si a valurilor furie.

Viata revine la normal

Si sub val si pe deasupra.

Apa pare de cristal

Cind o scanteie lumina.

Se asaza Luna iar,

Pe a apelor lungime

Si incearca sa apara,

A furtunii valuri stinse.

D.G. CALINESCU