sursa foto webcultura.ro
Adaug ideilor o oarecare părere de rău. Nu mă sperii!… Urcuşurile şi coborâşurile ne reglează percepţia asupra timpurilor trecute şi prezente. Parafrazând inteligenţa populară: călătorului cu drumul cel lung îi stă bine, parcurg străzile strâmte ale Ploieştiului, cu eternele şantiere, cu oamenii agitaţi şi pierduţi, aruncaţi în gropile războiului zilnic cu viaţa.
GPS-ul îmi arată o parte nouă de lume, aglomeraţia păstrându-mi atenţia la condus. Schimb vitezele mecanic urmărind stopurile ce se aprind la fiecare câţiva paşi. Privesc mai departe şi caut străduţa printre întortocheatele clădiri colorate, toate având un aer potrivit cu timpurile apuse şi readuse din uitare la cotidian.
– O intersecţie…, încă una… cred că am ratat-o! Fac stânga la următoarea!… mă amăgesc singur. O să întorc cu prima ocazie.
Câţiva proprietari îmi aruncă priviri neîncrezătoare, dar, hotărât, trec mai departe. Îl simt că este aproape…
Într-un final, vocea feminină îmi spune ceva ce nu mai percep, căldura şi oboseala punându-şi amprenta vizibil:
– Aţi ajuns la destinaţie!
Privirea mea năucă, de nerecunoscut, mă trânteşte la pământ. Vreau să dau năvală, dar sunt inert, nu reacţionez. Aştept… aştept o comandă fermă. Aparatul de fotografiat mă trezeşte din suspin, amintindu-mi scopul meu acolo.
– Care destinaţie? Unde sunt? Unde este …?
Cred că am bolborosit ceva ce nu îmi mai aduc aminte, creierul refuzând cu înverşunare să lucreze. Eram ca un avion cu 243 de pasageri pierdut într-o furtună.
Am intrat pe poartă ascunsă de verdeaţă printre două prezenţe, fără întrebări şi fără răspunsuri. O alee de piatră se deschide, parcă urându-mi bun venit, până la intrarea principală în clădire. Mă opresc în faţa unui bust, mă înclin cu sfială şi aştept. Deşi nu-mi place, îi înţeleg mesajul.
O voce hotărâtă îmi alungă apatia:
– Doriţi să vizitaţi?
– Da! a venit răspunsul meu sec şi pripit.
– Biletul costă 8 lei!
Am întins o bacnotă de 10 lei şi m-am oprit…
– Poftiţi restul!
– Vă mulţumesc!
Trecând dincolo de amabilitâţi, omul îşi face treaba, chiar dacă îmi spune că se apropie ora închiderii. Privesc podeaua, caut urmele de paşi ce s-au şters. Printre vitrine, cărţi şi tablouri mă regăsesc preţ de câteva zeci de minute. Nu îndrăznesc nici să respir, prefer să mă contopesc cu tot. Amprenta lui o păstrez pe retină. Timpurile, oamenii, locurile se succed cu voie şi fără de voie într-un malaxor al minţii ce se încăpăţânează să reţină lucruri bune şi lucruri josnice. Chiriaşii mai noi sau mai vechi ai locului s-au vândut trecutului. Urmele mai sunt încă vizibile.
Îl aud şi acum, îl văd viu cum rosteşte Leoaică tânără, iubirea pe marginea ferestrei. Îmi simt capul greu după îndelungi piruete, dar şi nevoia să alerg, să dau bir cu fugiţii, sub un bombardament de spirite şi versuri.
Mulţumesc gazdei, care mă pofteşte respectuos şi în grădină, pe uşa din spate. Mâinile îmi tremură, iar aparatul foto stă cuminte în mâna stângă. Mă apropii de poartă, dar întorc privirea asemeni unui ultim sărut. Hipnotic şi cu privirea în pământ, număr paşii până la maşină. Cred că sunt 105 sau pe aproape.
Străzile oraşului se acoperă cu picăturile unei ploi de seară într-un final de iulie torid. Mă strecor asemeni unui ac într-o mare aglomerată. Acum sunt fericit! Îl am cu mine! Liniştit, Nichita mă priveşte…
Ce păcat că sunt … un pitic.
©Dragoş G. CĂLINESCU
DRAGOS G. CALINESCU - de la silabe la artă 
You must be logged in to post a comment.