CU… NICHITA

sursa foto webcultura.ro

sursa foto webcultura.ro

Adaug ideilor o oarecare părere de rău. Nu mă sperii!… Urcuşurile şi coborâşurile ne reglează percepţia asupra timpurilor trecute şi prezente. Parafrazând inteligenţa populară: călătorului cu drumul cel lung îi stă bine, parcurg străzile strâmte ale Ploieştiului, cu eternele şantiere, cu oamenii agitaţi şi pierduţi, aruncaţi în gropile războiului zilnic cu viaţa.
GPS-ul îmi arată o parte nouă de lume, aglomeraţia păstrându-mi atenţia la condus. Schimb vitezele mecanic urmărind stopurile ce se aprind la fiecare câţiva paşi. Privesc mai departe şi caut străduţa printre întortocheatele clădiri colorate, toate având un aer potrivit cu timpurile apuse şi readuse din uitare la cotidian.
– O intersecţie…, încă una… cred că am ratat-o! Fac stânga la următoarea!… mă amăgesc singur. O să întorc cu prima ocazie.
Câţiva proprietari îmi aruncă priviri neîncrezătoare, dar, hotărât, trec mai departe. Îl simt că este aproape…
Într-un final, vocea feminină îmi spune ceva ce nu mai percep, căldura şi oboseala punându-şi amprenta vizibil:
– Aţi ajuns la destinaţie!
Privirea mea năucă, de nerecunoscut, mă trânteşte la pământ. Vreau să dau năvală, dar sunt inert, nu reacţionez. Aştept… aştept o comandă fermă. Aparatul de fotografiat mă trezeşte din suspin, amintindu-mi scopul meu acolo.
– Care destinaţie? Unde sunt? Unde este …?
Cred că am bolborosit ceva ce nu îmi mai aduc aminte, creierul refuzând cu înverşunare să lucreze. Eram ca un avion cu 243 de pasageri pierdut într-o furtună.
Am intrat pe poartă ascunsă de verdeaţă printre două prezenţe, fără întrebări şi fără răspunsuri. O alee de piatră se deschide, parcă urându-mi bun venit, până la intrarea principală în clădire. Mă opresc în faţa unui bust, mă înclin cu sfială şi aştept. Deşi nu-mi place, îi înţeleg mesajul.
O voce hotărâtă îmi alungă apatia:
– Doriţi să vizitaţi?
– Da! a venit răspunsul meu sec şi pripit.
– Biletul costă 8 lei!
Am întins o bacnotă de 10 lei şi m-am oprit…
– Poftiţi restul!
– Vă mulţumesc!
Trecând dincolo de amabilitâţi, omul îşi face treaba, chiar dacă îmi spune că se apropie ora închiderii. Privesc podeaua, caut urmele de paşi ce s-au şters. Printre vitrine, cărţi şi tablouri mă regăsesc preţ de câteva zeci de minute. Nu îndrăznesc nici să respir, prefer să mă contopesc cu tot. Amprenta lui o păstrez pe retină. Timpurile, oamenii, locurile se succed cu voie şi fără de voie într-un malaxor al minţii ce se încăpăţânează să reţină lucruri bune şi lucruri josnice. Chiriaşii mai noi sau mai vechi ai locului s-au vândut trecutului. Urmele mai sunt încă vizibile.
Îl aud şi acum, îl văd viu cum rosteşte Leoaică tânără, iubirea pe marginea ferestrei. Îmi simt capul greu după îndelungi piruete, dar şi nevoia să alerg, să dau bir cu fugiţii, sub un bombardament de spirite şi versuri.
Mulţumesc gazdei, care mă pofteşte respectuos şi în grădină, pe uşa din spate. Mâinile îmi tremură, iar aparatul foto stă cuminte în mâna stângă. Mă apropii de poartă, dar întorc privirea asemeni unui ultim sărut. Hipnotic şi cu privirea în pământ, număr paşii până la maşină. Cred că sunt 105 sau pe aproape.
Străzile oraşului se acoperă cu picăturile unei ploi de seară într-un final de iulie torid. Mă strecor asemeni unui ac într-o mare aglomerată. Acum sunt fericit! Îl am cu mine! Liniştit, Nichita mă priveşte…
Ce păcat că sunt … un pitic.

©Dragoş G. CĂLINESCU

Advertisements

Bătăile din uşă – proză scurtă –

    Privesc dimineaţa prin fereastra camerei larg deschise, prin care pătrunde aerul rece, pe lângă pijamaua caldă.

   Aud o bătaie subtilă în uşă. Întorc capul spre direcţia zgomotului discret. Ochii privesc ţintă, fără a se mişca, fără a spune ceva, aşteptând verdictul. M-am ridicat…foşnetul sensibil al cearceafului freamătă sub puterea trupului.

   Zgomotul uşii încă era prezent în camera mea, unde  îmi petreceam singur fiecare odihnă, fiecare gând.

cebddb862892f1c5d38416631209d88b
sursa foto google.com

   Am apucat clanţa cu mâna stângă, am apăsat-o şi am deschis uşa în faţa mea.

–          ­Bună ziua! se auzi o voce. Vă mulţumesc!

–          Ce?… Cum?…Bună ziua!…

–          Vă mulţumesc!

–          Pentru ce? dar întrebarea mea rămase fără răspuns. Simpla urmă dispăru pe scările hotelului.

   Am făcut un pas către ieşirea din camera, dar m-am oprit. O întrebare mă lovi.

–        Cine a fost oare? Mintea  îmi joacă feste? Răspunsul nu veni! Tăcerea mă trase din nou în cameră.

    Îmi privi altarul: patul  încă mă dorea.

Dar,…o siluetă era aşezată acolo.

–        Cum? Dar eu eram singur!..

   Mă priveam, paralizasem de frică.

D.G.CĂLINESCU

sursa foto google.com

sursa foto google.com

Faţa de dimineaţă – povestire S.F.

  • Este ora 05.32………….se auzi vocea ceasului deşteptător.

Aşezat pe patul său, domnul S. deschise ochii, îi mişcă stînga-dreapta să se asigure unde se află,  apoi se ridică de pe perna sa albă, imaculată. Mintea îi zbură aievea, iar cu privirea seacă îşi căută papucii care se găseau în acelaşi loc, aşa cum îi lăsase de fiecare dată, înainte de culcare. Nimic nu se schimbase!

 Se uită fix prin cameră, căutând parcă ceva. Deodată privirea i se opri către şifonier. Aşezat pe peretele din nordul camerei dădea impresia unei vechituri peste care timpul trecuse fără milă şi fără regrete.

Privirea i se mută către oglindă. Privea… Se gândea la ceva nostim, căci muşchii feţei se ridicară pentru o clipă.

Cu o mişcare vioaie îşi scoase picioarele de sub cearceaful subţire, care îl acoperise până atunci. Se încălţă cu papucii de catifea maro cu perle. Merse în linie dreaptă câţiva paşi, până la şifonierul său cu două uşi, de o culoare neprecizabilă.

În cameră era încă întuneric. Lumina dimineţii nu-şi făcuse simţită încă prezenţa. Era linişte…

Cu mâna stângă deschise o uşă, iar cu cea dreaptă pe cealaltă şi… se opri. Privirea i se fixă pe cifrele 1,2,3… până la 31, ce-i apăruseră înaintea ochilor. În dreptul fiecărei cifre era rânduit ceva alb, sigilat, aşezat într-o pungă transparentă.

Se gândea… Rămase aţintit şi-şi spuse:

  • Suntem în 26 astăzi!

  • A!…Da, asta e!

Întinse mâna dreaptă şi apucă cu putere punga ce era aşezată în dreptul numărului 26, o deschise, luă bucata albă şi o aşeză pe faţă, peste metalul rece.

Merse în faţa oglinzii şi îşi potrivi noua sa faţă.

– Să începem o nouă zi! îşi spuse domnul S..

Cu o vioiciune nemaiântâlnită traversă camera, deschise ușa de la intrarea în apartament și ieși.

……….

  • Este ora 05.32………….se auzi vocea ceasului desteptător.

Aşezat pe patul său, domnul S. deschise ochii, îi mişcă stînga-dreapta să se asigure unde se află,  apoi se ridică de pe perna sa albă, imaculată. Mintea îi zbură aievea, iar cu privirea seacă îşi căută papucii care se găseau în acelaşi loc, aşa cum îi lăsase de fiecare dată, înainte de culcare. Nimic nu se schimbase!

 Se uită fix prin cameră, căutând parcă ceva. Deodată privirea i se opri către şifonier. Aşezat pe peretele din nordul camerei dădea impresia unei vechituri peste care timpul trecuse fără milă şi fără regrete.

Privirea i se mută către oglindă. Privea… Se gândea la ceva nostim, căci muşchii feţei se ridicară pentru o clipă.

Cu o mişcare vioaie îşi scoase picioarele de sub cearceaful subţire, care îl acoperise până atunci. Se încălţă cu papucii de catifea maro cu perle. Merse în linie dreaptă câţiva paşi, până la şifonierul său cu două uşi, de o culoare neprecizabilă.

În cameră era încă întuneric. Lumina dimineţii nu-şi făcuse simţită încă prezenţa. Era linişte…

Cu mâna stângă deschise o uşă, iar cu cea dreaptă pe cealaltă şi… se opri. Privirea i se fixă pe cifrele 1,2,3… până la 31, ce-i apăruseră înaintea ochilor. În dreptul fiecărei cifre era rânduit ceva alb, sigilat, aşezat într-o pungă transparentă.

Se gândea… Rămase aţintit şi-şi spuse:

  • Suntem în 27 astăzi!

  • A!…Da, asta e!

D.G.CĂLINESCU