CRIZE – sub culmea de rufe (cronică de teatru)

În fiecare dimineață ne ucidem propriile vise, pe ale celor din jur și chiar aiurea, fără nici cea mai mică legătură, iar începuturile, dragostea, cuplul, noi, azi, schimbarea coafurii se transformă în banalul pe care nu-l mai acceptăm, în care nu ne mai regăsim, dar de care ne agăţăm cu speranţă. Apare acel ceva ce ne transpune în piesele unei partide de şah, scoase de pe tabla de joc fără nici cea mai mică urmă de regret. Dacă NOI ajungem fără să vrem Tu sau Eu, orizontul devine un spectru monocrom, neuniform și anost, o poartă permanent închisă.

Pentru o oră, în sala Studio a Teatrului Anton Pann din Rm. Vâlcea am savurat CRIZE de Mihai Ignat în regia lui Bogdan Tudor Pelerin şi interpretarea actorilor Iulia Antonie și Radu Constantinov. Cuminte în colţul meu, ca printr-o fereastră, am trăit o zi şi încă o zi din fadul unei posibile existenţe, o probabilă apocalipsă conjugală în care ne putem regăsi fiecare din noi într-un moment al existenţei. Spaţiul nu a fost îndeajuns pentru cei doi artiști, în care EL și EA se transpun cu voie sau fără voie în simpli spectatori, banale existențe ale vieții.  Cu fiecare zi trufia sufletelor îi schimonoseşte transformându-i în străini, în două trupuri goale fără universul necesar al cuplului.  

Da!… am trăit aceea senzație comună vieții cotidiene, a aglomerației din vecinătate, în care ne sufocăm, în care ne pierdem cu fiecare respirație. Ritmul alert din jurul mesei cu cele doua scaune, la care protagoniștii deschid porțile frustrărilor acumulate în intimitate, dau senzaţia unui ombilic necesar, dar caustic. Fiecare haină prinsă pe culme sau aruncată în malaxorul permanentelor stări de dispreţ reciproc deschid goliciunea umană, transformă dorinţa primară de a dărui dragoste într-o poftă instinctivă de sex. Mimica celor două personaje redată cu talent de Iulia Antonie și Radu Constantinov pare uşor comică, dar tocmai regăsirea noastră cu un moment al vieţii ne transformă în proprii jucătorii şi observatori. Legătura dintre scenă şi sală, dintre actori şi spectatori tinde să nu mai existe. Căutând această graniţă, ar trebui să facem schimb de locuri, căci întreaga sală a trăit, a simţit, a zâmbit şi sigur s-a regăsit. Atenţia este foarte importantă pe tot parcursul piesei CRIZE în regia lui Bogdan Tudor Pelerin, reuşind să se facă înţeles într-un mod plăcut.

Deşi interpretarea îţi dă o senzaţie de hiperactivitate excesivă, iar evenimentele se desfăşoară alert, după ce ai păşit afară din sală începi să îţi dai seama de genialitatea regizorală, care a servit toate felurile de mâncare pe repede înainte cu o anumită chimie, ca o bombă cu ceas ce urmează să explodeze după finalul piesei.

Ritmul trepidant este întărit de un ansamblu de momente vizuale şi sonore care accentuează viziunea regizorală dezţelenind câmpul în care cele două personaje par a se afunda fără speranţă.

Decorul simplu format din câteva obiecte de mobilier, dar sugestiv, caută o simbolistică a noilor sensuri, a căilor pe care păşim existenţial. Banalul devine tonul şi scopul unor lupte verbale, a momentelor duse la extrem şi paradoxal o amnezie necesară, în concepţia dramaturgului.

Pe drumul de întoarcere am dat naştere unor idei ce aparent fuseseră trecute în plan secund, lăsându-mă să visez amuzat la fiecare replică. Pot spune că emoţia piesei încă este vie provocându-mi cortexul să-mi regleze trăirile.

Fără a lungi momentul final, concluzia este că oamenii au nevoie să se iubească.

© Dragoş G. CĂLINESCU

 

Africa

Pământul se naşte

un şarpe cu două capete

soarele gustă o felie din lună

bivolii râd cu gura plină

oceanul înghite firimiturile deşertului

tăcerea savanei păşeşte înfometată

umbre crescute în podul palmei

leoaice alăptează cu teamă

luneta întinde săgeata otrăvită

ţărâna tinde să ucidă

suliţele sunt morminte de oase

dansul vulcanului mă trezeşte

tobele aprind chibrituri pe cer.

© Dragoş G. CĂLINESCU 2016