Happy New Year 2013!!!
Un bătrân şi-un tinerel,
S-au întâlnit acum niţel,
Ca să-şi spună vorbe bune
Şi să ducă vestea-n lume,
Că-i un început de an,
Pe bune!
D.G.CĂLINESCU
Monthly Archives: December 2012
Poezie cu final neaşteptat
Dacă aş traversa munţii,
Cărările s-ar pierde
Sub urme de picioare.
Dacă aş privi-n oceane,
Aş înota pe sub tavane
Asemeni unui joc de dame.
Dacă aş tresări în ploaie,
M-aş revărsa ca jocul
Unui motor în trei pistoane.
Dacă aş visa priviri,
Le-aş uita,
Asemeni multor despărţiri.
Dacă aş ucide cu gândul,
Nisipul s-ar fărâmiţa ca vântul,
Pierzându-se într-un fascicul.
Dacă aş lăsa totul să dispară,
M-aş legăna aşa, într-o doară,
Fără să clipesc, fără să mai ies afară.
Dacă aş naşte,
Iubirea m-ar lovi,
Retezându-mi fericirea.
Dacă aş muri,
Aş lăsa totul…
Aşa o fi?
D.G.CĂLINESCU
Recenzie – Poezia ca vibraţie a eului
Un nou sens al cuvântului şi al firii, zămislite din geniul creator al poporului român, l-a dat Alexandru Florin Tene, în prefaţa cărţii “Poezii din suflet”.
Poezia ca vibraţie a eului
by Alexandru Florin Tene on decembrie 23, 2012
Volumul de debut Poezii din suflet al tânărului confrate şi concetăţean D.G. Călinescu îmi dezvăluie o totalitate a proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale autorului, adică mai precis, lumea internă a poetului trăitor pe meleagurile unde rădăcinile viţei-de-vie visează în iarnă mustul decantat în toamnă.
Iubitor al versului clasic, practicând poezia cu rimă, poetul este sedus mai mult de himera clasicităţii şi puţin dispus să-şi însuşească achiziţiile liricii contemporane, preferând experienţa predecesorilor, vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă: Bărcile le scot în noapte,/ Şterg urmele cu şoapte,/ Plasele le-ntind cusute,/ Vâslele le pun deoparte,/ Să-mi fie mie pe o parte. (Caut catarg)
O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie ce tinde spre impecabilitate împing poezia lui D.G. Călinescu către discursul muzical în care par a se fi strâns cele mai incitante ritmuri, chiar şi atunci când poezia alunecă spre forma blestemului: Florilor de nufăr/ de mă veţi lăsa să sufăr,/Blestemul să v-ajungă,/ Paşii să vi-i şteargă,/ Iar sufletul să fiarbă/ Să nu rămână pic de iarbă. (Florilor)
Clasicismul prosodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiunilor lăuntrice, un act de exorcism.
Citind versurile acestui tânăr poet, mi-am adus aminte de aforismul lui Tudor Arghezi: Adevărata carte a unui poet cred că e una, cu condiţia să fie unică, fiindcă definiţia unui poet care publică o carte bună stă în două cuvinte: talent şi energie.
Fizionomia acestei poezii nu bate totuşi la ochi. Actul ei de naştere e smuls din registrul liricii clasice. Aceeaşi înclinaţie spre vioiciunea melancolică, spre imagistica ambiguă o descoperim în alte poezii: Cei ce cred cuvinte,/ Se vor pierde prin morminte;/ Cei ce scriu cuvinte,/ Vor rămâne ca pietrele-nflorite. (Cei ce cred). În această poezie se strecoară şi un fel de ars poetica, o credinţă în puterea cuvântului scris. Expresia barocă ascunde în spatele virtuozităţii o percepţie a realităţii. Capacitatea de a da carnaţie obsesiilor, de a le închide în versuri clasice şi eclatante se consumă şi consumă însă, nu o dată, în exerciţii de virtuozitate, în decorativism: Şi dacă aşi rămâne/ O eternitate aşi vedea,/S-o simt ca o turbare,/ Din nou, în nebunia mea. (Şi dacă)
De fapt, toată viziunea melancolică a acestor poezii, intruziunile romantice, secvenţele unor scenarii construite cu ajutorul imaginaţiei creează impresia unei metafizici ce caută exasperată experienţe fundamentale. Aceleaşi căutări le descoperim în cuvintele de duh, ce tangenţiază cu filozofia, cu care se încheie cartea.
Simţindu-se mai apropiat de rigoarea versului clasic, D.G. Călinescu, în ciuda constrângerilor, forţează despovărarea de elementul decorativ, continuând să-şi sondeze interioritatea cu o tenacitate dureroasă, trăgând poezia înspre experienţa intimă, unde freamătă sensibilitatea unui poet, precum spune şi în BIBLIE: După cum bura de ploaie astâmpără arşiţa verii, tot aşa şi cuvântul schimbă preţul darului.
Iubitor al versului clasic, practicând poezia cu rimă, poetul este sedus mai mult de himera clasicităţii şi puţin dispus să-şi însuşească achiziţiile liricii contemporane, preferând experienţa predecesorilor, vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă: Bărcile le scot în noapte,/ Şterg urmele cu şoapte,/ Plasele le-ntind cusute,/ Vâslele le pun deoparte,/ Să-mi fie mie pe o parte. (Caut catarg)
O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie ce tinde spre impecabilitate împing poezia lui D.G. Călinescu către discursul muzical în care par a se fi strâns cele mai incitante ritmuri, chiar şi atunci când poezia alunecă spre forma blestemului: Florilor de nufăr/ de mă veţi lăsa să sufăr,/Blestemul să v-ajungă,/ Paşii să vi-i şteargă,/ Iar sufletul să fiarbă/ Să nu rămână pic de iarbă. (Florilor)
Clasicismul prosodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiunilor lăuntrice, un act de exorcism.
Citind versurile acestui tânăr poet, mi-am adus aminte de aforismul lui Tudor Arghezi: Adevărata carte a unui poet cred că e una, cu condiţia să fie unică, fiindcă definiţia unui poet care publică o carte bună stă în două cuvinte: talent şi energie.
Fizionomia acestei poezii nu bate totuşi la ochi. Actul ei de naştere e smuls din registrul liricii clasice. Aceeaşi înclinaţie spre vioiciunea melancolică, spre imagistica ambiguă o descoperim în alte poezii: Cei ce cred cuvinte,/ Se vor pierde prin morminte;/ Cei ce scriu cuvinte,/ Vor rămâne ca pietrele-nflorite. (Cei ce cred). În această poezie se strecoară şi un fel de ars poetica, o credinţă în puterea cuvântului scris. Expresia barocă ascunde în spatele virtuozităţii o percepţie a realităţii. Capacitatea de a da carnaţie obsesiilor, de a le închide în versuri clasice şi eclatante se consumă şi consumă însă, nu o dată, în exerciţii de virtuozitate, în decorativism: Şi dacă aşi rămâne/ O eternitate aşi vedea,/S-o simt ca o turbare,/ Din nou, în nebunia mea. (Şi dacă)
De fapt, toată viziunea melancolică a acestor poezii, intruziunile romantice, secvenţele unor scenarii construite cu ajutorul imaginaţiei creează impresia unei metafizici ce caută exasperată experienţe fundamentale. Aceleaşi căutări le descoperim în cuvintele de duh, ce tangenţiază cu filozofia, cu care se încheie cartea.
Simţindu-se mai apropiat de rigoarea versului clasic, D.G. Călinescu, în ciuda constrângerilor, forţează despovărarea de elementul decorativ, continuând să-şi sondeze interioritatea cu o tenacitate dureroasă, trăgând poezia înspre experienţa intimă, unde freamătă sensibilitatea unui poet, precum spune şi în BIBLIE: După cum bura de ploaie astâmpără arşiţa verii, tot aşa şi cuvântul schimbă preţul darului.
extras din Povestea vorbii 21 – REVISTĂ DE CULTURĂ pagina 14
Merry Christmas to all blogger friends!
CRĂCIUN FERICIT!
FROHE WEIHNACHTEN!
BUON NATALE!
JOYEUX NOEL!
メリークリスマス!
Geseënde Kersfees!
عيد ميلاد سعيد!
HILARIS NATIVITAS!
GOD JUL!
Nălucă
Tristă necunoscută,
Când vei citi
Aceasta poezie scurtă,
Să te-nveseleşti,
Căci nu eşti singură,
Ca o nălucă.
D.G.CĂLINESCU
Indecis
Nu ştiu ce am să fac,
Mă gândesc, dacă am să tac…
O să vâslesc pe-ntinsul unui lac,
Mă lupt asemeni unui geto-dac,
Mă-nchin acolo unde am să zac
Şi, nu am să le fac, însă, pe plac!
D.G.CĂLINESCU
Chemarea timpului
Timpul este brumă,
Se pierde ca o spumă,
Pe plaja cu nisip,
La umbră de dună.
Mă-nfior şi mă ridic,
Căci m-am aşezat un pic,
La umbra unui zid
Fără să mai zic.
Simt cum zbor,
Asemeni unui voiajor,
Ce se vede dincolo de nor,
Liniştit în propriul zbor.
Privesc florile cum se nasc
Şi iarba ce oile o pasc,
Lumea de dincolo se naşte,
Tresare şi se sparge
Ca racla unei sfinte moaşte.
Mă aşez, îndur,
Iert, privesc în jur.
Tăcut, privirea mi-o arunc
Spre ce mă duc.
D.G.CĂLINESCU
Primul articol, prima recenzie
Rugăciunea din suflet 
De curând a apărut la prestigioasa Editură Petrescu, din Râmnicu Vâlcea, volumul de poezii al scriitorului D. G. Călinescu, “Poezii din suflet”. Prin publicarea acestei cărţi, editura face dovada unei obiective interpretări a dreptului la cultură a fiecărui om şi în acelaşi timp a libertăţii de exprimare.
Dragoş Gheorghe Călinescu s-a născut în Drăgăşani iar după o pregătire temeinică a urmat o carieră militară fiind angajat ca ofiţer în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. A scris poezie de tânăr de pe băncile liceului iar acum şi-a redescoperit dragostea pentru lirisim.
Poezia are darul de a ne mişca sufleteşte, ea mută munţii, la fel ca şi bobul de credinţă. Pentru poet muntele este o “casă pentru zei”, (O munte) cu turma de miei, cu apa rece de izvor. Prin poezie omul se îndumnezeieşte, ea ne ridică mai presus de noi, ceea ce observăm că natura umană a autorului nu poate fi gândită separat de opera sa. Cele două naturi; umană şi spirituală se întrepătrund, se îmbină.
Limbajul poetic oferă cititorului; mărturisiri, constatări, idei, credou-ri etc. pentru care întrebuinţează un limbaj adecvat: vis înaripat, lumină, stele, inimă, iertare, înger, rugăciune etc. Starea de rugăciune este cea mai aproape de poezie. În această atmosferă creată, poetul stă de vorbă cu Divinitatea. Citindu-i versurile, cuvintele produc o muzicalitate, ceea ce înseamnă că poetul le-a ales cu grijă pentru a obţine acest efect sonor. În acest sens Paul Valery într-unul din eseurile sale afirma; “Valoarea unui poem constă în indisolubilitatea dintre sunet şi sens”. Poetul scrie o poezie “curată”, esenţială care crează o senzaţie a vieţii trăite cu un scop.
Distinsul poet e convins că scrisul rămâne, iar “cei ce scriu cuvinte, / vor rămâne ca pietrele-nflorite”. Autorul trăieşte cu subtilitate sentimentul trecerii inexorabile a timpului ceea ce găsim şi în principiul antic al lui Heraclit, Panatha rei – totul curge, aşa după cum îl întâlnim în poezia Abstract p. 73 “Totul trece şi dispare / Se transformă şi apare / Şi din nou se mai repetă / ca un joc de piruietă”.
Poetul se retrage în poezie din ordinea lucrurilor pe care o slujeşte zi de zi, zăbovind mai mult în grădinile lui Sorescu, Blaga etc.
Prin viziunile poetice şi lumea creată din acest volum de debut, autorul se dovedeşte a fi un condei încercat, sensibil care-şi dăruieşte prinosul în Numele Sfânt al Poeziei şi al culturii române, ceea ce este admirabil.
Extras din:
Click to access Cultura-Valceana_noiembrie-2012_pt-net.pdf
pagina 4, articol Pr. Nicolae MOGA
Amarul pelin
Am întâlnit noaptea,
Acolo, pe drumul de unde vin,
La umbră de arţari,
Ce s-au ivit ca din senin,
Lăsând suspine şi amurg,
Paharul fiind gata plin
De amarul său pelin,
Dar, am încetat, la tine să mai ţin.
D.G.CĂLINESCU
Femeie
În aţele de zmeie
Şi urme de condeie,
Mă las purtat
De-al tău parfum,
Femeie!
D.G.CĂLINESCU
Unui prieten.
DRAGOS G. CALINESCU - de la silabe la artă 
You must be logged in to post a comment.