Călimara cu dulceață din Varieté la Iunion

-cronică de teatru –


Începutul unei cronici, de cele mai multe ori, este cel mai dificil de închegat, de ales, de perforat obișnuitul, generalul, mediocrul, prin procesarea lor într-un șir de emoții gata să se transforme într-un buchet de vise atât de necesare nouă. Cuvântul prin cuvânt se clădește cu atenție, formează o legătură doar prin migala meșterului fără de care esteticul nu ar putea exista. Norii gândurilor cotidiene pot fi striviți și cu degetele firave ale minții unui simplu spectator, așezat cuminte în colțul lui, în rândul întâi, asemeni amintirilor din prima zi de școală. Dar nu se rezumă doar la acest timp: la un azi ipotetic, un ieri uitat sau la un viitor învăluit de ceața gândurilor fără sens. Opiniile și iluziile lumii sunt lovite cu puterea realității crude prin care înotăm zilnic, colorate doar de zborul fluturilor în spatele cărora ne ascundem cu toții. Fiecare ființă are o legătură divină ce necesită așezarea în locul potrivit, la momentul potrivit. O mică parte dintre noi reușește acest lucru printr-o îndrumare, un liant potrivit pentru a da trăinicie fiecărui fapt spre desăvârșire. Cei prezenți în data de 03 februarie 2024, orele 19 fix, în Sala Mare a Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, am fost martorii unei munci susținute pentru punerea în scenă a spectacolului Varieté la Iunion, după schițele lui Ion Luca Caragiale, în regia lui Lenuș-Teodora Moraru, scenografia Gelu Rîşca și coregrafia Victoria Bucun și cu sprijinul neobosit al echipei formate din: Vasile Marinoiu – regia tehnică, Robert Marius Roiban – operator sunet, Constantin Ologu și Elvis Popescu – operatori lumini, Loredana Marinoiu – recuzită și costume. Muzica antrenantă, luminile bine conturate, sonorizarea perfectă și decorul minimalist, dar sugestiv, au deschis și atras atenția publicului numeros prezent în sală. De la începutul piesei Varieté la Iunion s-a observat finețea și profesionalismul echipei, care a reușit să capteze privitorii, martore incontestabile fiind ropotele de aplauze desprinse din emoțiile transmise. Deliciul spectatorilor a fost întărit de cei fără de care acest demers nu ar fi avut finalitate: Réka Szász, Andrei Cătălin și Alexandru Beteringhe. Cei trei actori s-au autodepășit, fiind vizibile adâncile legături, coagularea realizată pe parcursul anilor de interpretare pe scenele teatrelor unde au activat. Substanța mesajelor, actualitatea evenimentelor și originalitatea personajelor lui Caragiale sunt revărsate continuu către cei prezenți. Piesa de teatru Varieté la Iunion se distinge prin suficiența acuității și surprinderea interpretării, prin multitudinea de gesturi, atitudini, finețea limbajului și mimica folosite de către Réka Szász, Andrei Cătălin și Alexandru Beteringhe. Sunt observate, încă o dată, sudoarea pregătirilor, dar și atenția acordată interpretării scenice pentru a dizolva în retina privitorului adevăruri simple. Réka Szász se distinge prin multitudinea de planuri, fațete, tablouri deschise, având o succesiune naturală, remarcată de publicul spectator. Trecerea instantanee de la un personaj la altul, de la un temperament la altul, i se potrivește. Totul se desfășoară în mod profund, firesc, degajând o emoție aparent normală, întărită de experiența actriței și de coabitarea și sprijinul întregii echipe. Găsește o măsură potrivită în puterea vocii, timbrul folosit, expresia feței și nevoia imperioasă de a-și mișca brațele și picioarele pentru a genera energie pe scenă. Profunzimea mișcărilor pe toată zona scenei adâncește senzația de spațiu, de apropiere, de o deschidere construită prin simplitatea și stilistica decorurilor. Andrei Cătălin se folosește de experiența aripilor să zboare. Se eliberează de inhibiții și se înalță prin puterea actului artistic. Aplauzele celor prezenți îl întăresc, hrănindu-i vanitatea atât de necesară actorului. Reușește să transmită emoția puterii personajelor interpretate prin explozia din interior a gesturilor și limbajului. Este precum un soare aflat în floarea existenței și maturității sale, un generator de viață, o piatră vie. Alexandru Beteringhe pune paie pe focul interior sub forme de ritmuri existențiale. Deschide cu cheia potrivită porțiunea de sală dintre spațiul de mișcare și zona cu public, construind nu o punte, ci un pod suspendat atât de necesar acestei relații. Granița imaginară dispare prin puterea vocii și inovația mișcărilor desfășurate natural, sistematic. Cei trei protagoniști se organizează într-o degringoladă semantică de situații și personaje caragialiene, asemeni mecanismului unui ceas prin care se reușește îmbinarea formelor tradiționale ale comicului cu cele moderne. Aplauzele și emoțiile publicului încurajează interpretarea actoricească, hrănind-o. Regizorul și echipa reușesc cu succes să acopere cele câteva momente moarte printr-un joc scenic, aidoma unui balet modern, neconformist, care izbutește să lege comicul de situație, de limbaj, de nume și de caracter, cu un dramatic moment actual. Tragicul și comedia situației ne prezintă adevărul pe care refuzăm să îl vedem, să îl recunoaștem. Tablourile și scenetele se succed rapid, folosindu-se de atmosfera specifică schițelor lui Caragiale. Se reușește astfel să se atingă nervul sensibil al cetățeanului preocupat tot mai mult de viața cotidiană în care este afundat. Prezent în Sala Mare a Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea cu o oarecare saturație a ineditului interpretării artistice a pieselor lui Caragiale, hrănită de propriul orgoliu, la spectacolul Varieté la Iunion în regia lui Lenuș-Teodora Moraru, am devenit o victimă sigură, plăcut impresionat de munca echipei prin colajul ales ce și-a atins menirea: aceea de a bucura ochiul, sufletul și mintea audienței. Finalul piesei a transmis o stare de bine, o energie pozitivă atât de necesară, o bucurie interioară manifestată de spectatori prin aplauzele repetate din final. Am redescoperit spontaneitatea jocului scenic prin adaosul de valoare al tinerei echipe, ce reușește de fiecare dată să surprindă într-un mod agreabil fidelul, dar pretențiosul public, să deschidă acestuia pofta pentru teatru, lucru remarcat prin prezența numeroasă la fiecare spectacol. Momentele alese cu grijă, inovația regizorală, interpretarea scenică observate de către cei prezenți au întărit convingerea că la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, avându-l ca manager pe Octavian Costin, arta este tratată cu respectul cuvenit, locul fiindu-i recunoscut în urbe. În final, las să curgă mulțumiri doamnei Maria-Daniela Ștefănescu – secretar PR la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea – pentru respectul pe care îl acordă spectatorului.
Februarie 2024

©Dragoş G. CĂLINESCU, 2012-2024

Sursa foto: facebook.com

GOGYOHKA (2)/2023

Peștii din sticlă

Înoată

În televizorul alb-negru

Afară

Strada este realitatea.

©Dragoş G. CĂLINESCU, 2012-2023

Peștii din sticlă

Înoată

În televizorul alb-negru

Afară

Strada este realitatea.

©Dragoş G. CĂLINESCU, 2012-2023

GOGYOHKA

Image

GOGYOHKA (1)/2023

GOGYOHKA

Zbor prin fum

Spre un final de poveste

Înțeleg fiecare gând

Întors din drum

Ating praful de pe lespezile înnegrite.

©Dragoş G. CĂLINESCU, 2012-2023

,,Moara Crăpătureanu – schiță de Dumitru Zamfira

leu african


Perete gol,
Prea plin de alb,
Mă strângi de mână,
O umbră cu inima
Lovită de un val,
Te simt cu vârful tocului,
Rotesc șoldurile,
Pântecul cu pas adăugat
Te îmbrățișează fără sonor,
Lovesc în tâmpla ocupată,
Îmi răspunzi cu întârzierea
Unui vis,
Dulcea mea iubire,
Un tango,
Pe nisip

DRAGOȘ GHEORGHE CĂLINESCU

© Dragoş G. CĂLINESCU 2023

Lacul lebedelor – între înger și demon

Ating calea unui îndrăzneț răspuns la întrebarea: Înger sau Demon?

Fără să vreau, dar sub influența unui impuls ascuns, trădat de emoția unei seri răcoroase la sfârșit de aprilie 2023, deschid laptopul de lucru și ating tastele de culoare neagră cu litere albe pentru a da viață cuvintelor ce au să vină. Antiteza neremarcată încă la începutul consemnării acestor trăiri prinde contur prin rânduri poate obtuze și ermetice, dar deschise emoției.

Am așteptat preț de o lună premiera spectacolului de balet Lacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski a Operei Române Craiova ce s-a desfășurat în data de 29.04.2023 pe scena Cercului Militar din Craiova.

Din centrul sălii de spectacol m-am bucurat în tăcere de libretul lui Vladimir Beghicev și Vasili Geltzer, în versiunea coregrafică a lui Marius Petipa și Lev Ivanov. Decorurile și costumele au întărit festivalul de lumină, culoare, emoții trăite zgomotos de o parte a publicului pe parcursul celor aproximativ două ore și jumătate de spectacol. Toate acestea au adunat aplauze frenetice, lucru ce a întărit încrederea în efortul tinerilor dansatori. 

Ridicarea cortinei mi-a permis accesul la intimitatea, timiditatea și naturalețea tinerească a grupului de balerini, lăsându-mă ademenit și condus de mrejele Orchestrei și Baletului Operei Române Craiova, aflate sub atenta conducere muzicală a lui Dumitru Cârciumaru. S-a deschis astfel în fața mea o altă lume, una fantastică, imaginară, care a trecut testul dur al timpului dincolo de mine ca individ. Ochii mi s-au închis aproape instantaneu începând să văd și cu cei ai minții. Variațiile muzicale ceaikovskiene au transformat întunericul sălii în culoare. Am căutat cu privirea atentă o nervozitate a execuției atât de necesară, identificând-o la Bufonul lui Ceaikovski interpretat de Ion Breahna (Moldova) cu atâta jovialitate, seninătate, cu o ușurință maladivă și cu o naturalețe copilărească a mimicii aproape perfecte pe tot parcursul premierei.

În distribuția spectacolului de balet Lacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski remarc interpretarea cu eleganța cuvenită a personajelor Odette/Odile –  Oksana Bondareva (Rusia), SiegfriedNicolai Nazarchevici (Moldova), Rothbart – Vasili Bogdan (Moldova). Verba și trăirile dansatorilor au primit feedback-ul instantaneu prin aplauzele sălii. Am descoperit emoția spectatorilor cu un interes nevinovat ușor de imortalizat pe retina efemeră a minții sau prin ecranele telefoanelor ascunse prin sală.

Povestea este o căutare a dragostei, o vibrație dincolo de o simplă atingere de buton cu care este obișnuit omul modern. Ecranul gadgeturilor de orice formă sau mărime nu poate înlocui sau păcăli sufletul, omul având nevoie de trăirea scenei, de vizualizarea efortului transpirației pe tâmple. Frumusețea vieții, trăirile oamenilor în general se lasă prinse în tumultul valurilor asemeni bătăilor inimii. Frământarea interioară a publicului este justificată prin vibrația interpretării scenice și prin eleganța notelor muzicale.

Piotr Ilici Ceaikovski, în baletul clasic popular, ne ademenește cu povestea prințului Siegfried, aflat la vânătoare, ce se îndrăgostește de tânăra Odette. Ea era blestemată de un crud vrăjitor să trăiască într-un corp de lebădă albă. Ca o ironie a sorții, doar noaptea își putea reveni la forma umană, vraja putând fi ruptă doar printr-un jurământ de iubire sinceră al prințului. Vrăjitorul Rothbart i-o prezintă pe Odile, fiica sa, care seamănă izbitor cu Odette. Jurămintele obținute prin înșelăciune de către Odile sunt șterse, când prințul se trezește și își dă seama că a visat.

Multiplele variante și puneri în scenă ale spectacolului de balet Lacul lebedelor i-au adus recunoașterea bine meritată în cei aproximativ 150 de ani scurși de la prima interpretare.

Furtuna evoluțiilor și oscilațiilor scenice, a permis o amplificare a mișcărilor grațioase, mimice, executate în mod coordonat, ale echipei de balerini, fapt întărit și de atenția și reacția sălii. Liniile corpului, expresivitatea chipurilor dansatorilor au încălzit atmosfera scenei, aparent neîncăpătoare pentru complexitatea mișcărilor executate matematic și riguros.

Fără a-mi propune sau a căuta justificări, scena Cercului Militar din Craiova s-a dovedit prea mică pentru voluptatea dansului, îngreunând adaptarea și punerea în scenă a lui Andrei Scharaev (Cehia) și scenografia lui  Yevhen Hurenko (Ucraina), întărindu-mi covingerea că tehnica ne omoară.

Vaslav Nijinsky nota secolul trecut în propriul jurnal: ”Publicului îi place să fie surprins. Nu știe multe despre dans și de aceea este ușor de uimit.” Poate că și uimirea, asemeni adevărului, are diferite nuanțe, interpretări ce dau sensibilitate dansului. Pot sugera că, în această eră a internetului de mare viteză, a fi surprins are o cu totul altă adâncime și nuanță față de începuturile secolului trecut. Înțelegerea dansului nu mai este atributul exclusiv al unei elite. Spectacolul, creația în general, se adresează unui public mult mai numeros, educat, deschis noului în toate formele sale, cu așteptări largi, liberale.

Opera Română Craiova a reușit să surprindă prin punerea în scenă a unui spectacol de clasă, găsindu-și resursele necesare pentru a menține o pulsație puternică în inima Olteniei.   Ca o părtinitoare concluzie, consider că nevoia de viață, de dragoste în sensul pur, nevinovat, sincer poate fi consumată, dar și întărită, prin păstrarea emoției asemeni unui joc al minții, atât de necesar vieții cotidiene, aflat într-o perpetuă luptă cu noul, cu ideea de cunoaștere unilaterală.

DRAGOȘ GHEORGHE CĂLINESCU

© Dragoş G. CĂLINESCU 2023

SURSA FOTO https://dragoscalinescu.wordpress.com/

Sunt Liber, dar nu exist!… – cronica piesei de teatru Omul care mânca lumea

Ideea nașterii omului modern deschide cercul vicios în piesa de teatru Omul care mânca lumea de Nis-Momme Stockmann, în regia lui Vlad Trifaș, ce a avut premiera pe data de 04.03.2023, în Sala Mare a Teatrului Anton Pann din Rm. Vâlcea.

Încă de la început doresc să apreciez scenografia tinerei Delia Ghizdăveț prin decorul construit în consonanță cu fiecare traumă, cu fiecare gest, cu fiecare zvâcnire a personajelor, creionând un tot inseparabil. Generozitatea obiectelor de decor contrastează cu simplitatea lor, un lucru rar întâlnit, ce ne transmite o poftă de viață suprimată violent în finalul piesei de teatru. Acestea sunt întărite şi accentuate prin muzica semnată tot de regizorul Vlad Trifaș care emite puternice rupturi între generații, între individ și societate, lupta personală a omului cu propriile neîmpliniri, cu propriile ezitări, cu propriile eșecuri existenţiale. Clapele pianului se deschid sufletului spectatorului reuşind să-l surprindă prin puterea emanată, prin intensitatea vibraţiei ce atinge urechea interioară. Fiecare mângâiere a notelor muzicale din coloana sonoră se lasă parfumată prin jocul de lumini, gândite şi orchestrate cu măiestrie de echipa tehnică.

Drama Omul care mânca lumea în regia lui Vlad Trifaș ne amintește de efemeritatea umană, descrisă printr-un abis al moralităţii, al propriei judecăţi, al propriilor nevoi existenţiale, ce contrastează cu cele ale celor din jur. Victimele sunt identificate pe tot parcursul actelor printr-o accentuare dramatico-comică de limbaj şi de situaţie. Tablourile întărite de trecerea timpului, unde prezentul devine trecut, iar trecutul devine prezent, ne accentuează fixaţia pe cadranul orologiului marcat încă de la primele acorduri muzicale, în planul îndepărtat, dar obsesiv adus în retina spectatorului. Nobleţea idealurilor primare dispare în spatele prejudecăţilor, a nonsensurilor, a viciilor, a dependenţelor moderne (bani, droguri), a loviturilor vieţii, a nefericirii umane. 

Piesa de teatru Omul care mânca lumea ne prezintă faţa feroce, însetată de suflete inocente a capitalismului sălbatic trăit la intensitate de societatea cotidiană. Autorul ne îmbată cu idealuri, ca la finalul piesei să ne deschidă robinetul unui duş rece al realităţii crude.  

Personajul principal – fiul, interpretat de tânărul Cosmin Teodor Pană, se străduieşte să ia hotărârea vieţii sale, dar clachează identificându-şi neputinţa care generează un lanț de suferințe celor din jurul său. Inutilitatea sa este transmisă involuntar celorlalţi. Totul se învârte în jurul lipsei de timp, a lipsei permanent obsesive a banilor, acest monstru care generează monştrii. Mesajul idealurilor este perceput încă de la început cu o siguranţă fără de tăgadă, continuând să curgă până la final.  

Personajele feminine: fosta soţie Lisa – interpretată de Alina Leonte, sora Karla – Antonia Bodocan – dependentă de droguri, utilizează dialoguri şi gesturi ce generează instabilitate, trecându-se rapid de la iubire la indiferenţă, la violența fizică şi de limbaj. Căldura sufletească este înlocuită rapid de neputință, de lipsuri, de iubirea neîmpărtăşită. 

Bătrânul tată, interpretat cu naturaleţea unui fin regizor şi actor în persoana lui Paul Chiribuţă, a acumulat o experiență bogată de viaţă şi, astfel, ne destăinuie neputinţa vârstei, a bolilor bătrâneţii, a lipsurilor, comunicarea şi empatia celor din jur tinzând spre zero. Interpretarea bătrânului tată ce redevine copil din punct de vedere mental, neajutorat din punct de vedere fizic, ne pune pe gânduri, ne reaminteşte de existenţa părinților, a bătrânilor noştri, ce necesită o atenţie aparte, imposibil, în anumite cazuri, de atins. Victime ale modului infernal de a trăi îi suntem cu toţii, tocmai de aceea autorul şi regizorul se folosesc de pârghia sensibilității pentru a-şi atinge scopul. Şi reuşesc acest lucru cu prisosinţă pe tot parcursul piesei. 

Spectacolul transmite emoție, iar interpretarea scenică a actorilor evidenţiază conflictele interioare ale omului şi ne prezintă în mod direct, fără menajamente, ezitările fiecăruia dintre noi, luptele continue cu dorinţa nestăvilită de Libertate – năzuinţa iluzorie a umanităţii. Jocul de cuvinte ne menţine în prezentul dur al cotidianului, ne apasă precum o umbră rece a fatalității, a păcatelor ce trebuie ispăşite cu orice preţ, chiar cu victime colaterale.  Limbajul, pe alocuri violent, dur şi aparent vulgar, ne descrie înfrânările pe care încercăm, dar nu reuşim să le suprimăm în totalitate.

Nu voi încerca să divulg subiectul piesei, ci voi deschide ochii spectatorului pentru a se aşeza cuminte în fotoliul sălii de spectacol pentru a trăi o emoţie pură, dar al cărei final o să doară. Visul  libertăţii ne atrage într-un război inegal cu fatalismul naturii umane în lupta cu propriul destin. 

 Ruptura dintre generații, nevoia unei comunicări interumane, adâncesc diferenţele percepţiilor umane despre viață. Drama este identificată în fiecare mişcare scenică, în text, în expresivitatea personajelor interpretate cu profesionalism, cu dăruire.

Aparenta libertate la care aspiră personajul principal este de fapt o mlaştină în care se afundă, îşi îngroapă idealurile şi visele colective. Suferinţa interioară, lipsa resurselor pentru nevoile curente duc la tragedii.

Planul secund de personaje este întărit de Ulf – Alexandru Beteringhe şi de reprezentantul unei multinaţionale CEO – Ştefan Pavel ce se identifică cu realitatea intereselor ce produc un şoc al adevăratei feţe a democraţiei.

Regizorul se transpune într-un dirijor a cărui simfonie lasă urme în sufletul şi memoria spectatorului. Zvâcnirea emoţiilor este resimţită asemeni unui cutremur continuu pe parcursul celor  90 de minute cât durează interpretarea scenică. 

Echipa managerului Octavian Costin ne întăreşte percepţia unei atente sensibilităţi în alegerea textelor. Munca titanică depusă pentru fiecare premieră lasă urme adânci în gura târgului, mărturie rămân aplauzele şi obişnuinţa publicului educat pentru un standard de calitate, o ştachetă ce se ridică permanent.

În concluzie, Omul care mânca lumea în regia lui Vlad Trifaș şi traducerea lui Ciprian Marinescu ne menţine în tensiune, în realitatea unor caractere colerice, a unor pasiuni lovite de involuţie, a urmărilor, uneori dramatice, ale propriilor hotărâri din care nu reuşim să evadăm.

DRAGOȘ GHEORGHE CĂLINESCU

© Dragoş G. CĂLINESCU 2023

publicat http://www.culturaarsmundi.ro/wp-content/uploads/2023/03/povestea-vorbii-mar_2023-color_net-1.pdf

sursa foto: http://www.teatrulantonpann.ro